deschide meniu

Galerie imagini (click pentru a mări)

Cetatea - fortificaţia bastionară de tip Vauban Alba Carolina

Fortificaţia ridicată în perioada 1715-1738 în inima Transilvaniei, s-a dovedit a fi cel mai impunător monument baroc al provinciei şi cea mai reprezentativă cetate bastionară de tip Vauban din România.

În anul 1687, Alba Iulia intra în rândul oraşelor transilvănene care găzduiau armata imperială austriacă. Începea astfel, pentru vechea sa cetate (medievală, ridicată pe temeliile unui castru roman, al Legiunii a XIII-a Gemina) şi pentru oraşul său, o altă epocă. Noua putere a decis mutarea populaţiei, redistribuirea clădirilor din cetate şi refacerea fortificaţiei pe acelaşi loc. A fost ales planul arhitectului italian Giovanni Morando Visconti (1652-1717), mai bine adaptat vremurilor şi necesităţilor. Acesta, vizat de către Eugeniu de Savoia, se baza pe modelul creat de Vauban (fost mareşal şi inginer militar al Franţei). Înălțarea cetăţii a fost încredinţată colonelului inginer J. C. Weiss, iar responsabilitatea pentru aplicarea proiectului i-a revenit generalului Steinville. Numit comandant al garnizoanei Alba Carolina, generalul a locuit în Cetate. Simbolic, după o masivă renovare (extindere şi decorare), el s-a înstăpânit pe casa fostului tezaurar al Principatului ardelean, István (Ştefan) Apor. Aprobarea pentru construcţia cetăţii a fost primită în 18 aprilie 1715, iar piatra de temelie a fost pusă în 4 noiembrie, același an.

Pentru a pune în practică noul proiect, în anul 1715, austriecii i-au despăgubit pe locuitorii expropriaţi (cu bani şi loturi de pământ), iar după terminarea cetăţii, au plătit, timp de 20 de ani, circa 11.000 de pensii văduvelor şi orfanilor celor care au murit la ridicarea zidurilor. Se spune că 20.000 de iobagi ar fi lucrat la impozanta construcţie şi s-au cheltuit pentru înălțarea ei peste un milion de guldeni de aur. Lucrările nu s-au terminat în 1738; ele au fost continuate prin renovările succesive, care au avut loc în anii 1747, 1764-1765, 1804, 1812, 1825, 1835, 1838, 1849, 1862, 1873 şi 2011-2013. Acestea s-au impus și datorită deteriorărilor suferite de Cetate, cum au fost cele provocate de atacul revoluţionarilor maghiari în anul 1849. Un alt episod s-a înregistrat în perioada construirii Bisericii Încoronării; în anul 1921, latura ei de vest (bastionul şi ravelinul Sfântul Mihail) a fost demolată, iar în anul 1937, odată cu sistematizarea necesară ridicării Obeliscului închinat lui Horea Cloşca şi Crişan, a fost distrusă parțial Poarta a II-a.

Fortificaţia, concepută pe o suprafaţă de 110 hectare, cu o incintă apărată de trei rânduri de ziduri, a primit o formă stelată, cu şapte bastioane alternate cu alte şapte raveline, străbătute de galerii boltite, toate delimitate de şanţuri adânci. Bastioanele cetății, toate decorate, au păstrat numele originale: Trinitatea, cel mai mare dintre ele, se distinge prin blazonul încoronat cu câmpuri multiple și frunze de acant; Sfântul Ștefan (sau Steinville), Eugeniu de Savoia, Sfântul Mihail, Sfântul Carol, Sfântul Capistrano (sau Transilvania) și Sfânta Elisabeta. Bastioanele sunt construite din zidărie de cărămidă (cu o grosime de 2,5 m la bază, o lungime variind între 116 şi 135 m şi o înalţime de 12 m) umplută cu pământ întărit şi cu împletitură de nuiele. Acest sistem bastionar, conceput pentru a fi dotat cu piese de artilerie, a înglobat, de altfel, şi două bastioane mai vechi, din secolul al XVII-lea (al Saşilor şi Bethlen), pe partea sudică a cetăţii, transformate în cavalieri (platforme de tragere).

Gândită ca simbol al noii puteri politice, administrative, economice şi militare a Casei de Austria, impunătoarea fortificaţie a primit numele împăratului austriac Carol al VI-lea, respectiv Cetatea lui Carol (Carlsburg). Ea se integra sistemului de fortificaţii sud-estice ale Imperiului, format din cetăţile Ada-Kaleh, Belgrad, Timişoara, Arad, Oradea, găzduia arsenalul provinciei, cazărmile pentru trupe şi sediile comandanţilor. Rolul cetăţii era unul militar, defensiv, dat de sistemul bastionar de tip Vauban, de tipologia pieselor de artilerie cu care a fost înzestrată, precum şi de mărimea trupelor cantonate în interiorul fortificaţiilor. Cetatea avea un indiscutabil rol de depozit pentru armamentul şi muniţia necesare armatelor care acționau pe teatrele de operaţiuni din Transilvania. Desigur, producția exploatărilor metalifere şi aurifere din Munţii Apuseni făcea ca între zidurile cetăţii să se stocheze în tranzit materia primă obținută în zonă. Dincolo de aspectele menţionate, pragmatice, cetatea avea un rol propagandistic, trebuia să vorbească despre dominaţia imperială asupra Transilvaniei.

Particularitatea acestei cetăţi este dată de succesiunea celor şase porţi situate pe axa est-vest, pe flancul sudic al fortificaţiei, dintre care primele patru, monumentale, sunt decorate cu statui şi basoreliefuri. Poarta a VII-a, nedecorată, era singura poziţionată pe flancul nordic. Accesul în cetate - dinspre anteşanţ spre şanţul magistral - era posibil şi prin două tuneluri, unul pe flancul nord-estic, iar celălalt pe flancul sud-vestic.

Scopul propagandistic al fortificaţiei Vauban este cel mai vizibil în forma dată monumentalei Porţi a lui Carol, Poarta a III-a, cea mai bogat înzestrată cu sculptură (ronde-bosse şi reliefuri), distribuită pe ambele faţade, estică şi vestică. Viena a cheltuit numai pentru ridicarea acesteia 30.000 florini de aur. Monumentul, dominat de statuia ecvestră a împăratului Carol al VI-lea, este, prin reprezentările panourilor de deasupra intrărilor pietonale laterale, un omagiu adus mareşalului Eugeniu de Savoia pentru aportul său la alungarea turcilor din Europa Centrală şi pentru implicarea sa în ridicarea cetăţii bastionare Alba Carolina. (L.S.)