deschide meniu

Galerie imagini (click pentru a mări)

Statuia lui Mihai Viteazul

La 28 noiembrie 1968, în a doua sa vizită la Alba Iulia, Nicolae Ceauşescu, secretarul general al Partidului Comunist Român, a participat la dezvelirea unei statui ecvestre a domnitorului Mihai Viteazul. Sculptura a fost realizată cu scopul transmiterii unui mesaj unificator, în condiţiile în care la mijlocul anilor ’60 unitatea şi continuitatea poporului român deveniseră temele predilecte ale discursului istoric. Ignorat pentru o lungă perioadă de timp, domnitorul Mihai Viteazul a fost redescoperit de regimul comunist, atribuindu-i-se în mod greşit un proiect naţional specific secolului XIX, ce nu putea exista nicicum la 1600.

Spre deosebire de celelalte ţări europene care au avut regimuri comuniste în perioada postbelică, doar România şi Albania nu au cunoscut un proces de destalinizare după moartea lui I. V. Stalin (1953), românilor fiindu-le oferită o doză de naţionalism în locul unei doze de libertate. În raport cu întreaga existenţă a comunismului în România, perioada cuprinsă între 1964 şi 1971 a fost cea mai bună, liderii Partidului Comunist Român realizând faptul că nu pot ignora la nesfârşit sentimentele naţionale ale populaţiei. Spre deosebire de anii ’50, o bună parte din cultura naţională a fost recuperată, iar publicaţiile cu caracter istoric au început să fie scrise cu un tot mai apăsat accent pe valorile româneşti.

Datorită unei istorii fragmentate, aşa cum a fost de fapt istoria românilor în cea mai mare parte a ei, temele predilecte ale discursului istoric au devenit unitatea şi continuitatea poporului român. Revoluţionarii şi comuniştii luptători pentru o lume nouă şi mai bună au fost trecuţi discret în planul doi, locul acestora fiind luat de regii daci şi voievozii medievali, Ceauşescu reflectându-se în toţi şi fiind în acelaşi timp o sinteză a tuturor. Burebista, Decebal, Mircea cel Bătrân, Ştefan cel Mare, Mihai Viteazul, Avram Iancu, Alexandru Ioan Cuza au fost cu toţii redescoperiţi de istoriografia regimului comunist. Dintre aceştia, domnitorul Mihai Viteazul, perceput ca un simbol al unităţii româneşti, a avut un loc special în propaganda regimului comunist, fiind eroul preferat al lui Ceauşescu, deoarece i-a „unit” pe români şi a fost ucis de străini, fapte ce nu trebuiau uitate.

În aceste condiţii, nu este de mirare faptul că în cadrul sărbătoririi semicentenarului unirii Transilvaniei cu România, la 28 noiembrie 1968, în timpul celei de-a doua vizite pe care Nicolae Ceauşescu, secretarul general al partidului, a efectuat-o în Alba Iulia, s-a planificat dezvelirea unei statui ecvestre care să-l reprezinte pe Mihai Viteazul, cu scopul de a se comemora „unirea” Transilvaniei şi a Moldovei cu Ţara Românească, precum şi intrarea triumfală a domnitorului în cetatea albaiuliană, eveniment ce avusese loc la 1 noiembrie 1599. Amplasată în faţa Palatului Principilor, statuia a fost inaugurată de însuşi Ceauşescu, alături de acesta participând şi alţi membri marcanţi ai partidului şi ai guvernului, dintre care pot fi menţionaţi Ion Gheorghe Maurer, Paul Niculescu-Mizil, Ştefan Voitec, János Fazekas şi Ion Iliescu. Nu a lipsit nici Oscar Han (1891-1976), autorul sculpturii, cel care a debutat în domeniul artistic atunci când nu împlinise încă 20 de ani şi care s-a distins în perioada interbelică prin realizarea mai multor opere, ceea ce l-a făcut să devină un preferat al Casei Regale a României. În 1968, aflat la vârsta senectuţii, Oscar Han, după o îndelungată carieră artistică în care a fost autorul mai multor sculpturi răspândite în întreaga ţară, a primit sarcina realizării statuii lui Mihai Viteazul, conducerea comunistă a României din acea vreme vrând astfel să transmită publicului un mesaj de unitate naţională, dar şi de solidaritate în jurul puterii.

Realizată din bronz, cu o înălţime de 8,46 m, din care soclul are aproximativ 3 m, statuia ecvestră a domnitorului Mihai Viteazul a fost finalizată după ce autorul său - conform spuselor menţionate în ziarul local Unirea - a făcut zeci şi zeci de schiţe, ideea creării acestei opere frământându-l zeci de ani, aşa cum este consemnat în aceeaşi publicaţie albaiuliană. Corpul calului a fost turnat la Uzinele „23 August” din Bucureşti (foste „Malaxa”, astăzi „Faur” SA), iar ţinuta voievodului la Atelierele Fondului Plastic, tot din capitală. Atitudinea pe care sculptura o degajă este una de măreţie, buzduganul ridicat spre cer de braţul stâng al lui Mihai Viteazul reprezentând „clipa culminantă a gloriei sale”, aşa cum a afirmat chiar Oscar Han.

Receptat de contemporanii săi ca fiind un vremelnic cuceritor al Transilvaniei şi al Moldovei, Mihai Viteazul, domnitorul Ţării Româneşti, a trecut neobservat în istorie timp de aproape 250 de ani. În toată această perioadă, puţinele remarci formulate nu i-au fost deloc favorabile, cronicarii moldoveni şi reprezentanţii Şcolii Ardelene având o atitudine critică faţă de campaniile militare ale acestuia, considerându-se că a făcut „multe vărsări de sânge între creştini”, aşa cum Miron Costin a consemnat în opera sa. Ascensiunea lui Mihai Viteazul în scrierile istorice a avut loc pentru prima dată în 1837, într-o istorie a Ţării Româneşti publicată de Aaron Florian, iar consacrarea definitivă a fost făcută de Nicolae Bălcescu la mijlocul secolului XIX. „Uitat” în primele două decenii postbelice, Mihai Viteazul a fost redescoperit la mijlocul deceniului şapte al secolului XX de către regimul comunist, atribuindu-se acestuia în mod incorect statutul de precursor al României moderne, precum şi un proiect naţional caracteristic secolului XIX, pe care domnitorul muntean nu putea să-l aibă nicicum la 1600.

Istoria fiecărui popor are însă miturile sale, acestea având un rol important în soliditatea construcţiilor statale, iar mitul unificator al lui Mihai Viteazul este unul dintre ele. Domnitorul muntean nu i-a unit pe români la 1600, dar a făcut-o însă mult după moartea sa, la 1859 şi la 1918, deoarece atât la mijlocul secolului XIX, cât şi la sfârşitul Primului Război Mondial, România s-a înfăptuit sub semnul lui Mihai Viteazul. (S.A.)