deschide meniu

Galerie imagini (click pentru a mări)

Un înalt prelat împotriva comunismului. Márton Áron, episcop romano-catolic de Alba Iulia (1938-1980)

Enunțul din titlu se referă la un constituent important al personalității de care ne apropiem cu reverență, dar care este doar una dintre componentele unui caracter puternic și complex. Urmărindu-i biografia, ai impresia că Providența i-a condus pașii spre o misiune în același timp modestă, cutezătoare și înaltă. Márton Áron se prezenta cu aceeași naturalețe ca lucrător al ogorului alături de părinții săi, soldat, ucenic strungar sau episcop. Fermitatea și curajul cu care și-a asumat fiecare ipostază au rămas în memoria colectivă și au indus generațiilor care i-au urmat sentimentul că misiunea sa nu s-a încheiat odată cu sfârșitul vieții pământești.

Márton Áron s-a născut la 28 august 1896, la Csíkszentdomokos, în comitatul Ciuc, azi Sândominic, în județul Harghita, aproape de izvorul Oltului, într-o familie de țărani. Zonă cu o climă aspră, în care localnicii își câștigau cu greu existența, ținutul natal i-a călit firea făcându-l să înțeleagă că viața nu oferă nimic fără perseverență. A urmat clasele primare în comuna de baștină, apoi gimnaziul inferior la Șumuleu și la Miercurea Ciuc. Simțind din copilărie o înclinație spre misiunea preoțească, și-a continuat studiile la Gimnaziul Superior Romano-Catolic din Alba Iulia. Destinul său, ca și cele ale altor milioane de tineri de vârsta sa, a fost tulburat de declanșarea Primului Război Mondial. În 15 iunie 1915, la trei zile după ce a luat bacalaureatul, a fost mobilizat și trimis pe frontul din Italia. După cursurile urmate în vara anului 1916 la Școala de Ofițeri din Sibiu, a fost avansat la gradul de locotenent. Participând din nou la ostilități pe Frontul de Sud, dar și pe cel de Est, a fost rănit de patru ori, dar a putut în același timp să-și verifice calitățile de conducător.

După demobilizare, ca etnic maghiar de confesiune romano-catolică, a trăit sentimente de confuzie datorită schimbării apartenenței politico-statale a Transilvaniei. A rămas o vreme în comuna natală, lucrând pământul alături de părinții săi și citind atunci când îi permitea timpul. A înțeles însă că marasmul său nu poate dura la nesfârșit. Nu s-a regăsit în niciuna dintre ocupațiile pe care le-a practicat timp de câteva luni, fapt care i-a adus din nou în atenție înclinația spre preoție din prima tinerețe. La 11 octombrie 1920 și-a început studiile la Institutul Teologic din Alba Iulia, impunându-se în scurt timp în ochii colegilor, dar mai ales în cei ai profesorilor, ca „o speranță a diocezei”.

Hirotonit preot în 1924 de episcopul Gusztáv Károly Majláth, nu s-a limitat la cariera preoțească, organizând și conducând în Ținutul Secuiesc mai multe asociații culturale și spirituale. A fost un timp pedagog la Orfelinatul Terezian din Sibiu, unde s-a străduit să-și perfecționeze cunoștințele de limba română și germană, apoi, în 1930, a devenit arhivar al Episcopiei Romano-Catolice din Alba Iulia. Viața sa se desfășura într-o continuă mișcare. În 1932 era paroh al bisericii Sfântul Mihail din Cluj, unde a redactat revista Erdélyi Iskola (Școala Transilvaniei), prin care încerca să stimuleze învățământul confesional romano-catolic din provincie.

Evenimentul crucial al existenței sale s-a petrecut șapte ani mai târziu, când papa Pius al XI-lea l-a numit episcop de Alba Iulia. Sfințirea sa în înalta demnitate a avut loc la 12 februarie 1939, în biserica Sfântul Mihail din Cluj. În discursul rostit cu acest prilej el a evidențiat faptul că locuitorii Transilvaniei vorbesc trei limbi și se închină în șapte rituri, dar evanghelia lui Cristos poate fi o cale de apropiere.

Márton Áron s-a instalat în scaunul episcopal de Alba Iulia într-un moment politic și militar neprielnic. La 1 septembrie 1939 a izbucnit al Doilea Război Mondial. La 30 august 1940 a fost semnat Dictatul de la Viena, pe care el îl considera „o fantasmă”. În 18 mai 1944, se afla în Cluj, în biserica Sfântul Mihail, pentru a hirotoni noi preoți, tocmai în perioada în care autoritățile maghiare concentrau populația evreiască în vederea deportării. În lucrarea sa asupra istoriei evreilor din Transilvania, Moshe Carmilly-Weinberger, pe atunci rabin-șef al Clujului, l-a apreciat pe Márton Áron care s-a angajat cu temeritate în salvarea celor pe care îi așteptau porțile lagărelor de exterminare. „În acele vremuri tragice – scria Weinberger – s-a reliefat și măreția umană a episcopului Márton Áron, singurul ,episcop maghiar’ în Transilvania care în 18 mai 1944, în biserica Sfântul Mihail din Cluj, și-a ridicat glasul și a rugat, a somat societatea maghiară să ajute evreimea adunată în ghetouri și aflată în fața deportării”. Mai mult, el i-a adresat prim-ministrului de la Budapesta, Döme Sztójay o scrisoare prin care își exprima stupoarea în fața politicii, pe care o considera iresponsabilă, de exterminare a evreilor. Prin poziția sa, episcopul și-a atras ostilitatea autorităților din Cluj, dar, mai târziu, atitudinea sa de solidaritate umană i-a adus, post mortem, cetățenia de onoare a Israelului și titlul de „drept între popoare”.

Am putea spune că în 1944 Márton Áron a schimbat dictaturile. După 23 august, au fost făcuți primii pași pentru accederea la putere a comuniștilor în România. Într-o pastorală, el a cerut clerului să nu se implice în politică, referindu-se de fapt la politica de extremă stângă. Înțelegea foarte bine că Uniunea Populară Maghiară era doar un instrument la îndemâna comuniștilor. În 1948 le-a cerut preoților săi să depună toate eforturile pentru a contracara desființarea Bisericii Greco-Catolice, evidențiind faptul că după persecuțiile împotriva uniților vor urma cele împotriva romano-catolicilor.

Arestat în 1949, Márton Áron a fost purtat fără proces prin închisorile de la Jilava, Aiud, Sighet și București, până când a fost emisă sentința de detenție pe viață sub acuzarea de trădare de țară. A stat închis totuși doar șase ani, fapt care ilustrează arbitrariul așa-zisei justiții comuniste. Eliberat la 25 martie 1955, și-a putut relua demnitatea episcopală, bucurându-se de o relativă libertate de mișcare. Autoritățile erau totuși incomodate de această stare și i-au impus arestul la domiciliu, care s-a desfășurat în perioada 1957-1967. Ridicarea acestei restricții s-a datorat temerii guvernului de la București că imaginea internațională a României, și așa deteriorată, va avea și mai mult de suferit.

Márton Áron și-a putut relua vizitațiunile canonice și a putut întreprinde trei călătorii la Roma, prezentându-i papei Paul al VI-lea adevărata stare a Bisericii Romano-Catolice din România. Și-a considerat anii de închisoare o „școală a iubirii”, care l-a învățat să se apropie cu dragoste de fiecare om, indiferent de originea etnică și de religia acestuia. Pentru el, bătrânețea târzie a venit împreună cu o boală grea și cu mari suferințe. S-a stins din viață la 29 septembrie 1980, fiind înmormântat, cinci zile mai târziu, în cripta catedralei romano-catolice din Alba Iulia. Meritele pe care le-a dobândit ca preot și înalt prelat, curajul și devotamentul cu care și-a slujit biserica, asumându-și suferințe și privarea de libertate, umanitatea pe care a arătat-o coreligionarilor, în general semenilor, indiferent de confesiune, toate acestea au făcut ca acum să se afle în desfășurare procesul de beatificare a episcopului Márton Áron. (V.M.)