deschide meniu

Galerie imagini (click pentru a mări)

Catedrala Romano-Catolică Sf. Mihail

Catedrala romano-catolică este cel mai important monument al oraşului Alba Iulia. Vechimea sa de peste opt secole, precum şi elementele constructive şi decorative specifice stilurilor romanic, gotic, renascentist şi baroc conferă acestui edificiu caracterul de unicat, atât în Transilvania, cât şi în această parte a Europei.

Ridicată pe locul unei catedrale mai vechi şi de mai mici dimensiuni, biserica, cu hramul Sf. Mihail, a fost cea mai impozantă construcţie ecleziastică din Transilvania până la edificarea marilor biserici din principalele oraşe săseşti în secolele XIV-XV.

Lucrările de construcţie la noua catedrală au debutat, probabil, la începutul secolului al XIII-lea, când au fost ridicate absida şi corul. Vechea biserică a rămas în picioare, urmând să fie demolată progresiv, pe măsură ce părţi ale celei noi se ridicau, astfel încât episcopia şi enoriaşii să nu fie lipsiţi de un spaţiu în care să se desfăşoare serviciul divin. Lucrările au fost afectate de invazia din 1241 a tătarilor şi au fost reluate imediat după numirea în funcţie a episcopului Gallus, în 1247. În jurul anului 1260 s-a dorit adoptarea unui plan cu cinci nave, dublându-se numărul colateralelor în zona din apropierea transeptului. Curând însă ideea lărgirii bisericii a fost abandonată şi s-a revenit la planul iniţial. Lucrările de construcţie au fost întrerupte în 1277, iar catedrala, neterminată la acea dată, a avut de suferit când saşii din vecinătatea Sebeşului, nemulţumiţi de valoarea dijmei datorate, au atacat Episcopia de Alba Iulia.

Începute în perioada romanicului, lucrările de construcţie au durat decenii, timp în care au fost adoptate, treptat, numeroase soluţii arhitecturale şi decorative specifice goticului timpuriu şi ele s-au încheiat în ultimul deceniu al secolului al XIII-lea, sub conducerea meşterului pietrar Johannes din Saint-Dié, când s-a ridicat turnul din colţul de sud-vest şi s-a executat portalul de pe latura de vest.

Biserica, construită în întregime din blocuri de piatră provenind din zidurile castrului roman, are un plan bazilical de tradiţie romanică. Este alcătuită din trei nave, cu două turnuri pe latura de vest în dreptul colateralelor şi unul deasupra careului. În partea de răsărit a navelor se află un spaţiu dreptunghiular, dispus transversal, numit transept, rezervat clericilor, destul de numeroşi într-un sediu episcopal. Tot lor le era rezervat şi corul dreptunghiular, situat între absidă şi transept. Absida semicirculară adăpostea altarul principal al bisericii, în timp ce în absidiolele situate pe zidurile estice ale braţelor transeptului sunt alte două altare, secundare.

Catedrala a fost înzestrată cu un amplu şi frumos decor sculptural, vizibil la exterior în partea de răsărit, pe cele două absidiole, şi în sud, pe elementele din alcătuirea portalului, dintre care trebuie amintite coloanele acoperite de o veritabilă dantelărie în piatră. Spectaculoasă este şi luneta portalului, în care este reprezentat în altorelief Iisus Hristos, încadrat de apostolii Petru şi Ioan, în scena cunoscută sub numele Majestas Domini. Un alt relief cu aceeaşi temă iconografică, datând din secolul al XII-lea, parte a unui portal al vechii catedrale, a fost montat la interior, în corespondenţă cu cel nou. În biserică au fost decorate, în special, capitelurile pe care se descarcă arcele ce sprijină bolţile navelor.

În prima jumătate a secolului al XIV-lea, în timpul păstoririi episcopului Andrei Széchy (1319-1356), a avut loc o refacere importantă a unei părţi a bisericii. Atunci corul catedralei a fost înlocuit cu unul nou, gotic, prevăzut cu o absidă cu şapte laturi. În contrast cu celelalte părţi ale construcţiei, noul cor are ferestre de mari dimensiuni, în concordanţă cu trăsăturile noului stil arhitectural, la modă în toată Europa. Este primul monument gotic din Transilvania.

În secolul al XV-lea au fost înălţate turnurile, care, la sfârşitul secolului al XIII-lea, au fost ridicate doar până la nivelul cornişei. În anul 1603, cel din colţul de nord-vest, a fost distrus în urma exploziei pulberii depozitate aici şi nu a mai fost reconstruit.

Din perioada Renaşterii datează o altă intervenţie notabilă în existenţa Catedralei Romano-Catolice din Alba Iulia, când în anul 1512 s-au încheiat lucrările de construcţie a unei capele închinate Sfântului Duh, ctitorită şi donată episcopiei de către arhidiaconul de Tileagd, Ioan de Lázó. Situată pe latura de nord, capela Lázó este cel mai important monument al Renaşterii timpurii din Transilvania, iar în alcătuirea sa, pe lângă elementele arhitecturale specifice noului stil, ce pătrunde acum destul de timid în această parte a Europei, persistă şi cele de tradiţie gotică. Câţiva ani mai târziu, în timpul păstoririi episcopului Várday Francisc (1513-1524), au avut loc noi lucrări de completare şi înfrumuseţare a catedralei. Alături de capela amintită, spre est, în spaţiul celor două colaterale nordice a fost amenajată una nouă - Várday -, închinată Sf. Ana, din care, în prezent, se mai păstrează doar faţada de nord.

La scurt timp însă, în urma pătrunderii Reformei în Transilvania şi adoptării ei rapide, în anul 1565 Episcopia Romano-Catolică de Alba Iulia a fost desfiinţată, iar catedrala a revenit protestanţilor calvini. În această fază a existenţei sale, biserica a pierdut cea mai mare parte a picturii murale, cunoscut fiind faptul că noile confesiuni reformate nu agreau astfel de reprezentări în biserici. Urme de frescă datând din secolele XIV şi XVI au fost identificate în ambrazura unei ferestre a braţului nordic al transeptului şi în absidiola din apropiere. De asemenea, s-au pierdut altarele bisericii şi alte piese de mobilier, precum şi orga, atestată în 1520, distrusă şi ea la scurt timp după preluarea bisericii de către calvini.

Pe parcursul secolului al XVIII-lea, după ce în anul 1716 a reintrat în posesia Bisericii romano-catolice, catedrala a suferit o serie de lucrări de înfrumuseţare şi de reparaţii, cum ar fi cea din 1728, când la baza frontonului situat pe faţada de vest, între cele două turnuri, au fost montate patru statui, reprezentându-i pe regii sfinţi ai Ungariei – Ştefan şi Ladislau – şi pe episcopii Adalbert şi Gelert. Tot în această perioadă, a fost construită o nouă sacristie, pe locul celei medievale, dar cea mai importantă şi spectaculoasă lucrare a acestei perioade a fost refacerea totală a absidei gotice, care, la jumătatea secolului al XVIII-lea, se afla într-o stare avansată de degradare. Singura soluţia de remediere a problemei a fost demolarea şi reconstruirea ei, folosindu-se materialele de construcţie originale. Acum s-a înnoit şi mobilierul bisericii, în 1744 realizându-se stranele canonicilor, iar din 1783-1784 datează altarul principal, realizat de către Hoffmayer Simon, la comanda episcopului Batthyany Ignac.

Catedrala adăposteşte, pe lângă altarele şi mobilierul din secolul al XVIII-lea, numeroase monumente funerare ca cele ale membrilor ai familiei de Hunedoara: Ioan, fratele său Ioan cel Tânăr şi Ladislau, fiul cel mare al primului. În prezent, ele se află, grupate, în colaterala sudică, în apropierea portalului, fiind mutate acolo, se pare, din transept. Alte monumente funerare sunt situate în capela Sf. Ana, aici fiind amplasate în prezent sarcofagele principelui Ioan Sigismund Zápolya şi a reginei Isabella de Polonia, precum şi epitafele episcopului Gheorghe Martinuzzi şi ale principalilor arhitecţi ai cetăţii Gióvanni Morando Visconti şi Francisco Brilli.

Cu toate transformările suferite de-a lungul timpului, biserica are un aspect unitar, iar elementele arhitecturale diverse, specifice stilurilor care s-au succedat în îndelungata sa existenţă, s-au integrat armonios în structura acesteia. Este un edificiu ce impresionează şi prin dimensiuni: 81,35 m - lungime, 32,85 m - lăţime, 19 m - înălţimea navei centrale şi 55,50 m - înălţimea turnului, fiind şi din acest punct de vedere unul dintre cele mai importante monumente din această parte a Europei. (C.A.)