deschide meniu

Galerie imagini (click pentru a mări)

Prostituţia feminină şi moralizarea spaţiului public în Alba Iulia (secolele XIX-XX)

Observatori ai transformărilor din metropolele imperiului, moralişti, medici şi autorităţi municipale au adoptat la nivel local o serie de măsuri destinate moralei şi sănătăţii publice. Printre dispozțiile normative considerate novatoare în domeniul „luptei împotriva imoralităţii şi bolilor venerice”, se regăseşte sistemul prostituţional. Introdusă la Pesta în 1867, reglementarea prostituției s-a răspândit şi în restul Ungariei până la începutul Primului Război Mondial. Comitatul Alba Inferioară nu face excepţie de la acest fenomen. Astfel, în 1880, Alba Iulia (apoi Aiud, 1888, Abrud, 1905, şi Sebeş, 1913) intrau treptat în rândul orașelor Imperiului care s-au dotat cu un asemenea regulament. Faptul că Alba Iulia era în epocă centrul urban cel mai populat al comitatului, dar mai ales pentru că oraşul găzduia o garnizoană importantă (în 1910, numărul militarilor reprezenta 18% din totalul populaţiei civile), pot fi considerate elemente care au favorizat o adoptare mai timpurie a regulamentului.

Votată de către Consiliul Municipal în 29 octombrie 1880, la propunerea căpitanului poliției, reglementarea prostituţiei în Alba Iulia stabilea modalităţile de scoatere a „imoralităţii” (sau mai exact a formelor sexualităţii considerate ilegitime ori care contravin moralei) din clandestinitate pentru a permite autorităţilor să o măsoare şi să o controleze. Acest efort de codificare, sintetizat în 21 de capitole şi 105 articole care compun regulamentul, anexele şi formularele lui, devine sinonim cu reglementarea prostituţiei. Definită într-un registru al utilităţii publice ca activitate economică de schimb de servicii sexuale feminine contra unei compensaţii pecuniare masculine, prostituţia şi categoriile ei anunţă premisele unei noi ordini morale. Crearea locurilor izolate de toleranţă (casa de toleranță colectivă sau locuinţa individuală) în care sexualităţile ilegitime îşi pot găsi expresia sub forma schimbului economico-sexual, precum şi prin stabilirea acestora către periferie (adică departe de instituţiile publice de cultură şi educaţie) contribuie la definirea frontierelor unui centru urban burghez şi masculin, în care sexualitatea trebuie să se facă tot mai puţin vizibilă.

Aceste eforturi de moralizare a spaţiului public se reflectă în cifrele administraţiei municipale, care încearcă să controleze prostituţia din oraşul Alba Iulia. Astfel, în momentul adoptării regulamentului, se autoriza funcţionarea a patru case de tolerantă care nu puteau avea mai mult de opt sau mai puţin de trei pensionare, precum şi exerciţiul prostituţiei pentru un anumit număr de femei. O notă a medicului care vizita femeile prostituate ne face cunoscută mobilitatea acestora, prin faptul că doar 18 femei au exercitat concomitent prostituţia în oraş, deşi, pe parcursul anului 1880, au fost înregistrate un total de 43 de femei. În 1885, numărul femeilor înregistrate creştea la 52, iar în 1895, la 74. Mobilitatea prostituatelor, care puteau rămâne în stabiliment de la câteva zile la câteva săptămâni, în funcţie de tipul de prostituţie practicat sau de capitalul fiecăreia, dar şi de cererea existentă în localitate, influenţa şi stabilitatea întreprinderilor de comerţ sexual. La această mobilitate se adăuga, atât concurența celorlalte case, cât şi injoncţiunile administraţiei.

Regulile stabilite în 1880 nu au întârziat să producă efecte. Astfel, în 1883, hangiul Lajos Hillinger, din Alba Iulia, era denunţat că a primit o prostituată şi că a folosit-o ca să-şi amuze clienţii, fiind astfel amendat cu 25 de forinţi de către autorităţi, pentru încălcarea regulamentului. Această practică, care înainte putea fi considerată comună în multe stabilimente ale oraşului, devine treptat sancţionată. În anul 1886, văduva Estera Friedman, născută Goldsteiner, în calitatea sa de patroană a unei case de tolerantă, îşi expunea într-o plângere trimisă vicecomitelui din Aiud situaţia dificilă în care era pusă de căpitanul poliției din Alba Iulia. În urma înştiinţării de către acesta a pensionarelor asupra faptului că pot pleca oricând, mare parte din ele „fug” la alte case concurente din oraş. În plus, față de casa deţinută de patroana Herr [?] Fermeter, unde se refugiase una din pensionare, Estera Friedman denunţa alte stabilimente din oraş conduse de Iacob Gutman, János Padoler şi Adolf Springer, care nu păreau a fi „deranjate” de căpitanul poliţiei. Dacă înainte de Primul Război Mondial insuficienţa documentelor consultate nu permite identificarea precisă a unui teritoriu prostituţional sau a mutaţiilor acestuia, după război situaţia se schimbă, datorită registrelor cu femei prostituate stabilite de administraţia sanitară a oraşului.

Conform acestora „bordelul „La Hollender”, aparţinând evreului Anton Hollender, este singura casă de toleranţă care funcţionează în oraş, până la abolirea sistemului casei de toleranţă, prin legea sanitară din 1930. Situat pe strada Vasile Alecsandri, la nr. 22, acesta găzduia între 1922 şi 1930 în jur de 17% din prostituatele oraşului. După 1930, transformat în restaurantul şi în hotelul Bulevard, edificiul a adăpostit ilegal peste 66% din prostituatele oraşului, până la deposedarea proprietarului în baza legilor rasiale din anii 1940-1942.

Așadar, dincolo de simţul comun, care ne duce astăzi cu gândul la practica sexului tarifat şi la (femeia) prostituată, reglementarea prostituţiei în secolul al XIX-lea a fost concepută ca o formă de gestiune utilitaristă a sexualităţilor ilegitime (adică cea extramaritală). Ea este expresia unei epoci în care credinţa în progresul ştiinţei autoriza în mod excepţional, prin medici şi poliţişti (adesea la limita ilegalităţii), impunerea unei tutele a statului asupra unor categorii de femei, pentru care comportamentele lor sociale nu corespundeau cu rolurile de gen, asumate drept normă socială (de fiică ascultătoare, de soţie supusă sau de mamă dedicată maternităţii). (L.D.D.)