deschide meniu

Galerie imagini (click pentru a mări)

Biserica „Sfânta Treime” din Maieri II

Situată în oraşul de jos, pe actuala stradă a Iaşilor, este prima biserică din piatră ridicată de românii din Alba Iulia, în secolul al XVIII-lea. Ea a fost construită pe noul amplasament al oraşului exterior, ce se întemeia la acea vreme în partea de răsărit a terasei pe care, între 1715 şi 1738, s-a edificat noua fortificaţie bastionară, de tip Vauban.

Suburbia Maieri s-a constituit la extremitatea sudică a cartierului german, unde se aflau grădinile locuitorilor bogaţi ai localităţii, aşa-numitele „măierişti”. Într-o primă fază a evoluţiei oraşului de jos, suburbiile Maieri şi Heiuş, datorită faptului că erau locuite de iobagi, nu făceau parte din oraşul privilegiat şi purtau, împreună, numele Alba Iulia-Sat. Până în secolul al XIX-lea suburbia s-a extins spre sud-vest, iar din 1852, potrivit memorandistului Rubin Patiţia (1848-1918), a devenit parte a oraşului. Mai mult, la începutul secolului XX, întreaga zonă cuprinsă între gară şi Palatul de Justiţie se numea Maieri.

Biserica cu hramul „Sf. Treime” din Maieri II a fost prima ridicată în noua vatră a oraşului exterior, în anul 1713. Ea a fost amplasată la extremitatea sud-estică a noii aşezări, în apropierea cartierului german, şi a fost construită pe un teren ferit de inundaţii. La ridicarea bisericii s-au folosit materiale de construcţie recuperate din clădirile ce alcătuiau ansamblul fostei Mitropolii Ortodoxe, dar s-a dispus şi de suma de 1300 de florini, oferită de autorităţi drept compensaţie pentru demolarea acestora.

Biserica deţinea şi numeroase icoane, cărţi, veşminte preoţeşti şi alte obiecte de cult, provenind de la fosta mitropolie, în calitate de moştenitoare a patrimoniului acesteia, iar în cimitirul din jurul său a fost reînhumat Atanasie Anghel, primul episcop greco-catolic, ale cărui oseminte au fost mutate la Blaj, în vara anului 2013, la 200 de ani de la moartea sa.

Cu toate că resursele materiale şi financiare de care s-a dispus nu au fost de neglijat, biserica rezultată în prima fază, în opinia contemporanilor, a fost una de mici dimensiuni, întunecoasă şi cu o fundaţie slabă. Aceasta însă avea cu un frumos iconostas, lucrat în 1716-1717 de Iosif ieromonahul de la Hurez. Construcţia a fost amplificată între 1720 şi 1725, când naosul a fost alungit spre vest şi, apoi, i s-a adăugat un pronaos. Tot în această perioadă, până la jumătatea secolului al XVIII-lea, biserica a fost înzestrată cu pictură murală.

Frământările din perioada 1759-1761, generate de mişcarea lui Sofronie, au vizat şi biserica din Maieri. Ea a fost revendicată atât de greco-catolici, cât şi de ortodocşi, iar câştig de cauză au avut primii. La 6 iulie 1761, generalul Adolf von Buccow a atribuit edificiul de cult celor 21 de familii rămase unite.

La scurt timp, s-a ridicat pe latura de vest a edificiului un turn-clopotniţă, masiv, de secţiune pătrată. Tot în aceeaşi perioadă, a păstoririi episcopului Petru Pavel Aron (1752-1764), în apropiere s-a construit o clădire ce urma să servească drept mănăstire şi care putea găzdui până la 12 călugări. Aici s-a retras Grigore Maior în 1782, după ce a fost nevoit să renunţe la funcţia de episcop, şi unde a rămas până la sfârşitul vieţii, în 1785. Clădirea mănăstirii a fost folosită ulterior şi ca local al şcolii, ce funcţiona deja pe lângă biserica din Maieri, fiind atestată în 1754.

Este o biserică sală prevăzută cu o absidă la răsărit şi un turn-clopotniţă pe latura de vest. Absida, semicirculară la interior şi poligonală la exterior, este acoperită cu o semicalotă, în timp ce nava dreptunghiulară a fost acoperită cu o boltă semicilindrică, cu penetraţii în dreptul ferestrelor. Ca materiale de construcţie au fost folosite piatra şi cărămida, nelipsind nici spoliile romane şi medievale, vizibile în zidurile bisericii. Ca decor plastic, trebuie amintite cele două brâuri de cărămizi - dispuse oblic, în formă de dinţi de fierăstrău - ce înconjoară biserica în partea superioară, unul sub cornişă şi celălalt deasupra ferestrelor. Nava şi absida poartă o învelitoare articulată, din ţigle, în timp ce turnul are un acoperiş baroc din tablă.

Din pictura murală iniţială s-a mai conservat un singur fragment, pe zidul vestic al pronaosului, în care este redată scena sinodului ecumenic de la Niceea din 787, în timp ce iconostasul original, pictat de Iosif ieromonahul de la Hurez, nu s-a mai păstrat până în prezent. În anul 1925, clădirea fostei mănăstiri a suferit modificări radicale, fiind transformată în casă parohială. (C.A.)