deschide meniu

Galerie imagini (click pentru a mări)

Oraşul de Jos - evoluţia noii aşezări din afara zidurilor

Situat la baza platoului pe care a fost construită cetatea, oraşul de jos s-a constituit în secolul al XVIII-lea, prin deplasarea spre est a locuirii din vechea aşezare ce a existat în jurul fortificaţiei. Aici s-a mutat întreaga viaţă orăşenească, în timp ce interiorul cetăţii a fost ocupat, aproape în totalitate, de garnizoana austriacă şi de personalul ce deservea Episcopia Romano-Catolică. Pe noul amplasament s-au construit case, biserici şi alte edificii publice, s-au deschis prăvălii, s-a amenajat o reţea stradală şi, în scurt timp, noua aşezare a prins contur. Dezvoltarea a continuat şi în secolele următoare, oraşul de jos dobândind, treptat, trăsăturile unui veritabil centru urban.

Majoritatea localităţilor cu o vechime considerabilă şi-au modificat în timp, uneori radical, aria locuită, sub influenţa condiţiilor geografice, politice sau militare. La fel s-a întâmplat şi în cazul oraşului Alba Iulia, a cărui suprafaţă ocupată s-a schimbat aproape în fiecare dintre epocile istorice.

O primă modificare notabilă a avut loc la începutul Evului Mediu, când suprafaţa locuită a aşezării de aici nu se mai suprapunea decât parţial cu cea din perioada romană, şi se concentra în interiorul vechiului castru roman, precum şi în partea de vest a acestuia. Ulterior, ea se va extinde, ajungând să ocupe terenuri din dreptul fiecărei laturi a cetăţii. În secolul al XVII-lea, Alba Iulia avea două părţi distincte: Cetatea şi oraşul exterior, acesta din urmă având în componenţă „cartierele” Sf. Maria, Cărămidarilor, Lipova, cărora li se adăuga şi suburbia Maieri.

O nouă etapă a evoluţiei urbanistice a localităţii a debutat la începutul secolului al XVIII-lea, când, după încorporarea Transilvaniei în Imperiul Austriac, noile autorităţi au decis construirea la Alba Iulia a unei fortificaţii bastionare, de tip Vauban, care să o înlocuiască pe cea din perioada medievală. Cum noua cetate urma să ocupe o suprafaţă cu mult mai mare şi, în plus, era necesară realizarea unei zone de protecţie, cu lăţimi cuprinse între 200 şi 500 m, pe care nu puteau fi ridicate edificii, a fost necesară dărâmarea clădirilor de pe arealul oraşului exterior şi mutarea vetrei acestuia spre răsărit.

Lucrările pregătitoare au debutat în 1713 şi, în acest context, au fost demolate aproape toate edificiile, cu câteva excepţii, unele construcţii din partea de nord-est, din apropierea canalului morii, fiind cruţate. Proprietarii lor au fost despăgubiţi şi li s-au pus la dispoziţie terenuri în noul amplasament al oraşului. Cu toate acestea, unii dintre ei au preferat să se mute în alte localităţi din Transilvania, ca Aiudul sau Clujul, sau din Banat, cum a fost Caransebeşul. Refuzul acestora de a rămâne s-a datorat şi condiţiilor existente în noua vatră a oraşului, care se afla într-o zonă mlăştinoasă şi uşor inundabilă.

Totuşi, autorităţile s-au implicat în rezolvarea problemelor, iar între 1714 şi 1720 s-a săpat un canal pe un vechi braţ secundar al râului Ampoi, numit ulterior canalul sanitar, în scopul asanării mlaştinilor din zona centrală a noului oraş.

Biserica „Sf. Treime” din Maieri II a fost primul edificiu ridicat în noua vatră a oraşului exterior, în 1713. În jurul anului 1720, în noua suburbie românească, Lipoveni, a fost construită biserica „Adormirea Maicii Domnului”, cel de-al doilea lăcaş de cult ridicat în noul amplasament al oraşului exterior.

Dintr-un plan din 1738 aflăm care erau întinderea şi structura noii localităţi. S-au constituit un cartier unguresc şi unul german, iar suburbia românească - Lipoveni - se afla în partea de nord-est, dincolo de râul Ampoi. Potrivit memorandistului Rubin Patiţia (1848-1918), aceasta era componenţa oraşului privilegiat. Celelalte două suburbii - Maieri şi Heiuş - purtau împreună numele Alba Iulia-Sat şi, fiind locuite de iobagi, nu făceau parte din oraşul privilegiat. Cartierele erau dispuse în jurul a două pieţe, iar străzile principale aveau ca puncte de plecare aceste spaţii publice şi erau intersectate, din loc în loc, de cele secundare, rezultând o reţea stradală de tip tablă de şah.

În cea de-a doua jumătate a secolului al XVIII-lea, oraşul de jos şi-a continuat dezvoltarea. S-au ridicat noi clădiri, atât laice - locuinţe particulare şi edificii publice, cât şi religioase - biserica mănăstirii franciscanilor (1752-1760) şi biserica reformată (1757-1761). La sfârşitul aceluiaşi secol, după adoptarea decretului de toleranţă din 1781, românii ortodocşi şi-au construit biserici, în 1784 fiind ridicată cea din Lipoveni, iar în 1795 cea din Maieri.

Încă de la începutul existenţei sale, oraşul de jos a fost frecvent inundat de apele Mureşului şi Ampoiului. Dacă cursul primului mărginea localitatea în partea de est, cel de-al doilea o traversa de la nord la est, având pe malul stâng cartierul Lipoveni. Cu toate că la sfârşitul secolului al XVIII-lea şi în primele decenii ale veacului următor s-a reuşit îndepărtarea de oraş a cursurilor celor două râuri, ele au continuat să creeze probleme locuitorilor.

În secolul al XIX-lea dezvoltarea urbanistică a localităţii a continuat. Pe terenurile libere s-au construit noi case, biserici, precum şi edificii publice. Între 1824 şi 1826 a fost construită biserica evanghelică, în 1840 a fost ridicată sinagoga veche, în 1854 primăria veche, iar în 1883, sinagoga nouă. Au apărut străzi noi, unele în prelungirea celor existente, oraşul extinzându-se atât spre nord, cât şi spre sud. La sfârşitul secolului al XIX-lea s-a redus lăţimea zonei de protecţie a fortificaţiei, fapt ce a permis o uşoară dezvoltare spre vest, până pe latura stângă a canalului sanitar.

Aria locuită s-a lărgit în aceleaşi direcţii şi în primele decenii ale secolului XX. S-au construit noi case, dar şi edificii publice, ca Palatul de Justiţie (1908). La începutul anilor ’30 oraşul de jos s-a apropiat tot mai mult de Cetate, ca urmare a împroprietăririi cu loturi destinate construcţiei de case în zona de protecţie a fortificaţiei, proiect iniţiat de noile autorităţi, de care au beneficiat, în special, reprezentanţii noii elite româneşti şi familiile acestora.

Astfel, oraşul de jos a dobândit întinderea şi aspectul pe care le-a păstrat pentru aproximativ o jumătate de veac. Situaţia s-a schimbat însă ca urmare a politicilor promovate de regimul comunist, care, pe lângă industrializarea forţată a ţării, dorea şi realizarea unei rupturi radicale cu trecutul. Dacă în primele două decenii de după instaurarea dictaturii proletare, Alba Iulia a fost relativ ferită de politica de sistematizare a localităţilor, începând cu anii ’70 oraşul de jos a fost mutilat din punct de vedere urbanistic, numeroase clădiri, atât case particulare, cât şi edificii publice fiind demolate, pentru a face loc blocurilor de locuinţe destinate clasei muncitoare. Au dispărut, rând pe rând, importante simboluri ale oraşului, ca primăria veche, hotelurile Europa şi Hungaria (Dacia) şi sinagoga nouă. Construcţiile ridicate în locul lor, în unele cazuri de mari dimensiuni, au ignorat orice regulă de estetică urbană, centrul oraşului dobândind astfel un aspect de improvizaţie ce se cere remediată. (C.A.)