deschide meniu

Galerie imagini (click pentru a mări)

Oraşul din afara zidurilor

Constituit în jurul fortificaţiei, încă din perioada medievală, oraşul exterior a avut o istorie racordată la cea a Cetăţii. Era alcătuit din mai multe cartiere şi suburbii şi s-a transformat constant, dobândind aspectul unui veritabil centru urban. Existenţa oraşului exterior pe acest amplasament s-a încheiat la începutul secolului al XVIII-lea, când vatra lui a fost mutată spre est datorită construcţiei noii fortificaţii de tip Vauban, pe locul celei vechi.

Ca mai toate oraşele europene, şi Alba Iulia a avut o evoluţie urbanistică influenţată de factorii politici, economici şi militari ce au marcat fiecare epocă istorică în parte. Privind în trecut, constatăm că suprafaţa ocupată de un oraş creştea sau se micşora în strânsă legătură cu factorii amintiţi mai sus, la care se adaugă frecvent şi cei de mediu.

Alba Iulia continuă istoria a două oraşe romane - Municipium Aurelium Apulense şi Colonia Nova Apulensis - fondate în secolul al II-lea. Prima dintre aceste două localităţi se afla în apropierea râului Mureş, în actualul cartier Partoş, iar cea de-a doua era situată la baza terasei pe care a fost ridicat castrul legiunii a XIII-a Gemina, în partea de răsărit a acesteia. Cele două oraşe romane au evoluat separat, ajungând printre cele mai puternice centre urbane ale provinciei. După retragerea trupelor şi a administraţiei romane din Dacia în a doua jumătate a secolului al III-lea, viaţa urbană a fostei provincii a intrat într-un declin dramatic, aceeaşi soartă având-o şi cele două oraşe de la Apulum.

Însă viaţa urbană de aici s-a reluat la începutul Evului Mediu şi în secolul al XI-lea, la adăpostul masivelor ziduri ale fostului castru roman, încă în picioare la acea dată, la Alba Iulia s-a înfiinţat Episcopia Romano-Catolică a Transilvaniei. Aici, ulterior, s-au ridicat catedrala Sf. Mihail, palatul episcopal şi cel princiar, s-au înfiinţat mănăstiri şi s-au construit case din piatră, punându-se astfel bazele unui veritabil centru urban.

Dar locuirea din perioada medievală nu s-a suprapus decât parţial cu cea din epoca romană. Dacă spaţiul din interiorul vechiului castru roman a fost ocupat de edificiile amintite mai sus, aşezarea civilă de la Alba Iulia s-a constituit în partea de vest cetăţii, iar arealul Municipium Aurelium Apulense a fost ocupat de satul Partoş.

Oraşul exterior s-a dezvoltat în apropierea zidurilor fortificaţiei, pe aceeaşi terasă, iar cele mai multe dintre edificiile sale erau concentrate pe laturile de nord şi de vest. Din documente datând de la sfârşitul secolului al XVI-lea şi de la începutul celui următor aflăm şi numele „cartierelor” care alcătuiau oraşul din afara zidurilor. În 1600 a fost amintită suburbia Maieri, în care se afla şi complexul Mitropoliei Ortodoxe, iar din 1602 datează prima menţiune a „cartierului” Lipova, unde s-a aşezat o parte a populaţiei oraşului cu acelaşi nume, distrus de turci în 1550. Astfel, în secolul al XVII-lea, Alba Iulia avea următoarea structură administrativă: cetatea şi „cartierele” Sf. Maria, Cărămidarilor şi Lipova, cărora li se adăuga suburbia Maieri.

Şi pe arealul oraşului exterior existau construcţii importante, ca biserici, uneori situate la marginea unor pieţe, şi case de diferite dimensiuni, precum şi o reţea stradală adaptată terenului şi racordată la rutele de comunicaţie. Situaţia este surprinsă de o conscripţie din anul 1676, precum şi de planul Iconografia della cita d’Alba Iulia, realizat de arhitectul italian Giovani Morando Visconti, în 1711.

Astfel, zona principală a oraşului exterior, şi cea mai veche, era cea situată în partea de vest a cetăţii, în dreptul porţii Sf. Mihail. Cartierul era dominat de biserica parohială cu hramul Sf. Maria, situată în apropierea străzii ce ieşea din cetate prin poarta de vest. În apropiere se aflau diverse clădiri, un iaz, dar şi un cimitir. Suburbia a fost numită după Sf. Maria, patroana bisericii. Puţin mai la sud se afla, probabil, zona numită „Cărămidăria”, mărginită la sud-vest de uliţa Vinţului.

Dar zona mai dens locuită era cea situată în partea de nord a cetăţii, unde s-a constituit „cartierul” Lipova. Pe arealul situat de-a lungul uliţelor Şardului, Lipova Mare şi Lipova Mică, existau numeroase case, grupate în cvartale, o biserică şi două mori. Aici locuiau probabil şi negustorii macedoromâni, din moment ce la sfârşitul secolului al XVII-lea este atestată în partea de nord a suburbiei o „biserică a grecilor”. La est şi la sud se aflau suburbiile Maieri (de Sus şi de Jos), străbătute de uliţele Mare şi Mică Românească. Pe latura răsăriteană se aflau mai puţine construcţii, în timp ce zona sudică era dominată de ansamblul de clădiri al Mitropoliei Ortodoxe.

Dezvoltarea oraşului a fost întreruptă de atacurile armatelor turco-tătare din 1658 şi 1661 ce au produs distrugeri importante şi au condus la depopularea sa. Numeroase proprietăţi au fost părăsite, locuitorii alegând să se stabilească în alte oraşe. Chiar şi principii din această perioadă preferau să locuiască la Făgăraş. Nici în deceniile următoare aşezarea nu şi-a revenit în totalitate, situaţie ce reiese şi din datele cuprinse în conscripţia din 1676, potrivit cărora aproape un sfert dintre proprietăţile oraşului erau părăsite.

Probabil situaţia nu s-a schimbat semnificativ nici la începutul secolului al XVIII-lea, când noile autorităţi austriece au decis construirea la Alba Iulia a unei noi fortificaţii de tip Vauban, pe locul celei vechi. Aceasta urma să ocupe o suprafaţă de cinci ori mai mare, iar pentru edificarea ei a fost necesară demolarea construcţiilor de pe arealul oraşului exterior, lucrări care au început în anul 1713, după ce proprietarii au fost despăgubiţi şi li s-au pus la dispoziţie terenuri în noua vatră a oraşului situată în partea de est a terasei cetăţii. (C.A.)