deschide meniu

Galerie imagini (click pentru a mări)

Bastionul Saşilor. Un episod din istoria fortificaţiei de la Alba Iulia

Integrat astăzi în fortificaţia bastionară Alba Carolina, fiind vizitabil în traseul celor trei fortificaţii administrat de compania Corint, Bastionul Saşilor are o istorie foarte interesantă şi semnificativă pentru etapele de evoluţie ale oraşului. Ridicarea sa a avut loc între anii 1614 și 1627 şi a fost o tentativă de consolidare a capacităţii de apărare a capitalei principatului Transilvaniei, după ce aceasta suferise pierderi însemnate în anii 1603 şi 1613. Bastionul Saşilor a fost partea reuşită a unui proiect mai amplu de înzestrare a Cetăţii Alba Iulia cu patru bastioane de apărare, la care ar fi trebuit să contribuie principele Transilvaniei şi cele trei naţiuni politice, sașii, nobilii și secuii. Numai principele și sașii au reușit să construiască bastioanele de pe latura de sud a cetății.

În istoria tumultoasă a oraşului Alba Iulia, episodul construirii Bastionului Saşilor survine într-un moment critic în viaţa politică a principatului Transilvaniei. Oraşul capitală, cu vestigiile zidurilor castrului roman şi turnurile de apărare construite la începutul secolului al XVI-lea, dispunea de posibilităţi de apărare slabe. Perfecţionarea tehnicii de asediu pe parcursul secolelor XV şi XVI a făcut ca zidurile cetăţilor medievale să devină din ce în ce mai vulnerabile în faţa proiectilelor de artilerie, ceea ce a solicitat inovații ale construcțiilor defensive care să ţină pasul cu transformările. Una dintre ele a fost soluţia amplasării unor elemente de fortificaţie suplimentare în afara liniei zidurilor de incintă, dar legate de acestea, care puteau susţine piese de artilerie şi cazemate din care apărătorii cetăţii puteau să-i lovească pe asediatori din flancuri. Inovațiile de arhitectură militară au fost numite flancuri sau bastioane, având la început forme circulare, iar mai târziu poligonale.

Slăbiciunea vechilor ziduri romane de apărare ale cetăţii Alba Iulia a fost sesizată de generalul Giovanni Battista Castaldo, aflat în slujba împăratului Ferdinand I de Habsburg, care a încercat să remedieze situația prin construirea unor şanţuri de apărare şi a unor bastioane de pământ şi lemn la cele patru colţuri ale castrului roman şi tot atâtea platforme de artilerie amplasate în spatele bastioanelor. De operaţiunile de fortificare comandate între anii 1551 și 1553 s-au ocupat arhitecţii italieni Pozzo din Milano, Antonio da Bufalo şi Andrea din Treviso. În 1566-1567, Giovanandrea Gromo estima că cetatea fusese puternic întărită, astfel că ar fi putut rezista asediului oricărei puteri pentru o oarecare durată, cu condiţia să dispună de rezerve suficiente.

Una dintre problemele cronice ale sistemului de apărare al fortificației orașului a fost dificultatea inundării cu apă a şanţurilor cetăţii. Șanțul cu apă era un element important al sistemului de apărare având rolul de a împiedica săparea de asediatori a unor tuneluri subterane până sub zidurile de incintă ale cetății în scopul minării lor. Din acest motiv, spre sfârşitul domniei principelui Ioan Sigismund Zápolya (1540-1571), a fost supus aprobării Dietei planul construirii unei noi capitale princiare în oraşul învecinat, Sebeş, care nu suferea de acest dezavantaj. Un amănunt şi mai important este că stările reprezentate în Dietă s-au angajat să contribuie la realizarea lucrărilor de construcţie, un model de susţinere a unor proiecte de mare anvergură care avea să fie aplicat între 1614 și 1627.

În perioada lui Mihai Viteazul nu s-au putut desfăşura operații de consolidare a zidurilor cetăţii. Vulnerabilitatea fortificaţiei a fost dovedită de asedierea şi distrugerea ei în anul 1603. Dată fiind situaţia precară a Cetății Alba Iulia, principele Gabriel Báthory (1608-1613) a ales să se instaleze cu forţa în Sibiu, unul dintre cele mai bine fortificate oraşe din Transilvania, gest prin care a încălcat privilegiile naţiunii săseşti. În anul 1614, noul principe, Gabriel Bethlen (1613-1629), a solicitat stărilor întrunite în Dietă să contribuie la reconstruirea capitalei Alba Iulia. Stările au acceptat această solicitare promiţând trimiterea unor lucrători zilieri, câte un car tras de patru boi la cinci porţi (poarta era o unitate fiscală) şi contribuţii în bani. Saşii s-au angajat că vor susţine financiar o treime din cheltuielile de construcţie. Ani de zile, fie insuficiența resurselor, fie alte probleme de ordin militar, au întârziat desfăşurarea lucrărilor și chiar redirecționarea contribuțiilor pentru consolidarea altor puncte strategice ale principatului. Unele rapoarte arată că în vara anului 1619 s-au executat lucrări de întărire la două bastioane. Însă între 1619 și 1621, principele Gabriel Bethlen a fost ocupat cu operaţiuni militare în Ungaria habsburgică, fapt ce a dus la diminuarea eforturilor de construcţie a cetăţii de la Alba Iulia. În anul 1625, privilegiul acordat de principe locuitorilor oraşului prevedea scutirea acestora de impozite şi taxe, cu excepţia obligaţiilor de a contribui la ridicarea armurăriei (Kendervár) şi la construirea noii reţele de aducţiune a apei.

Din Chronicon Fuchsio-Lupino-Oltardinum aflăm că bastionul de sud-est, numit Kendervár, a fost construit de saşi. Cele trei naţiuni politice au decis ca Alba Iulia, capitala princiară, să fie înconjurată de întărituri straşnice şi bastioane. S-a stabilit ca principele să întărească colţul de sud-vest, iar celălalt bastion, din colţul de sud-est, a fost consolidat de saşi. Conducerea lucrărilor de construcţie la Bastionul Saşilor a fost încredinţată lui Valentin Laurentii zis Pfaff, senator al Sibiului. Aceeaşi sursă menţionează că pe zidurile bastionului figura anul 1627 însoţit de blazoanele şi numele lui Michael Lutsch, primarul Sibiului și Coloman Gottsmeister, comitele saşilor.

Celelalte două colţuri ar fi trebuit, conform înţelegerii, să fie consolidate de nobilii din comitate şi de scaunele secuieşti, dar această sarcină nu a mai fost dusă la capăt. Motivele pentru care planurile de consolidare a cetăţii Alba Iulia nu au mai fost continuate pot fi explicate de condiţiile materiale precare, de inconsecvenţa principilor în realizarea acestui ţel şi de capacitatea redusă de rezistenţă a cetăţii la asediu. Umplerea cu pământ şi pietriş a bastioanelor se pare că s-a efectuat mai târziu, pe parcursul secolului al XVII-lea. După distrugerea cetăţii în cursul atacurilor otomano-tătăreşti din perioada 1658-1661, oraşul a fost demolat sistematic, iar ulterior principii au preferat să locuiască în cetatea Făgăraşului, care era mai bine fortificată. După ce Habsburgii au încorporat Transilvania, cele două bastioane ridicate în timpul domniei lui Gabriel Bethlen au fost integrate în noua cetate bastionară de tip Vauban, cu rolul de cavalieri, constituind o a treia linie defensivă în cadrul noului sistem (C.P.-G.).