deschide meniu

Galerie imagini (click pentru a mări)

Orăşeni, iobagi şi oaspeţi în Alba Iulia secolului al XIV-lea

Capriciile istoriei au făcut ca arhivele să păstreze ştiri rare despre locuitorii oraşului în Evul Mediu. Acesta este şi motivul pentru care există o disproporţie între ceea ce cunoaştem despre episcopul Transilvaniei şi membrii capitlului catedral din Alba Iulia, şi oamenii oraşului. Dată fiind această lipsă acută a informaţiilor despre locuitorii obişnuiţi, trebuie să valorificăm puţinele ştiri la care avem acces.

Locuitorii oraşului Alba Iulia apar rarisim în izvoarele scrise. În anul 1278, în actul de donaţie în beneficiul Episcopiei Transilvaniei emis de regele Ladislau al IV-lea Cumanul, ni se spune că pământul regal Alba, din vecinătatea bisericii catedrale, rămăsese lipsit de locuitori, deşi înainte de atacul saşilor fusese locuit de oaspeţi regali. Acei oaspeţi ai regelui de la Alba Iulia sosiseră în secolele XII-XIII, cu valurile de imigranţi străini, de obicei occidentali, precum saşii transilvăneni, flamanzii și valonii. Din anul 1278, comunitatea urbană a intrat sub jurisdicţia episcopului, de aceea nici nu a dobândit privilegii comerciale şi alte reglementări specifice oraşelor regale.

Documentele din secolul al XIV-lea ne înfăţişează diferite categorii de locuitori: iobagi (iobagiones), oaspeţi (hospites) şi orăşeni (cives). Proiectele de dezvoltare a orașului au urmărit sporirea populației prin atragerea iobagilor din sate. În secolul al XIV-lea iobagii puteau să plece după ce achitau toate obligaţiile pe care le datorau stăpânilor domeniilor pe care rezidaseră. Foarte probabil cei ce s-au stabilit în oraşe s-au ocupat în continuare de agricultură. În rândul oaspeţilor şi al orăşenilor puteau fi diferiţi meseriaşi sau meşteşugari ale căror produse sau servicii aveau căutare la nivel local. Tot între ei erau şi orăşeni înstăriţi sau chiar slujbaşi laici ai episcopului. Dintre aceştia probabil se recrutau juzii şi juraţii orașului atestați la sfârşitul secolului al XIV-lea.

Din perioada de păstorire a episcopului Dominic (1357-1368) avem ştiri despre măsurile administrative care vizau creşterea numărului de locuitori ai Alba Iuliei, mai ales iobagi. În anul 1357, episcopul pusese să se anunţe public în târgurile oraşului obligaţia ca toţi deţinătorii de sesii fără construcţii să ridice case şi clădiri pe acele locuri, într-un răstimp de trei ani. Aceia care nu puteau îndeplini cerința erau obligați să vândă terenurile respective altor locuitori. La expirarea termenului, în anul 1360, episcopul a însărcinat pe orăşenii mai bătrâni (cives seniores) şi pe oaspeţii mai însemnaţi (potiores hospites civitatis) să facă o estimare dreaptă a valorii unui loc rămas fără construcţii. Stăpânul decedase, iar moştenitorul său de drept nu era de găsit. Parcela avea ca vecini pe un anume Hanko, fratele lui Tych şi pe Nicolae, fiul lui Gachal. Valoarea locului a fost stabilită la trei mărci de argint (marca utilizată în Ardeal pentru măsurarea metalelor prețioase avea greutatea de 206,768 grame). Episcopul a donat locul iobagului, Ladislau, fiul lui Laurenţiu, cu condiţia să plătească cele trei mărci drept compensație moştenitorului, dobândind drept deplin de stăpânire asupra clădirilor ridicate de el pe acea parcelă.

Obiectivul creşterii populaţiei oraşului pare că a fost urmărit constant de episcop. Din 1363 apar ştiri nu numai despre foşti posesori iobagi din Alba Iulia, ci şi despre stabilirea în oraş a unor meseriaşi sau chiar slujitori. Astfel, dorind să recompenseze serviciile croitorului său, pe nume Grigore, episcopul Dominic i-a donat un loc de curte aflat în uliţa mică, ce dădea în uliţa Vinţului. Locul de curte consta din două parcele. Episcopul dobândise prima jumătate de la iobagul Petru, fiul lui Bartal, pentru o datorie de trei buţi de miere. O cantitate atât de mare de miere ar fi putut fi materia primă pentru producerea miedului, una dintre băuturile consumate în Evul Mediu. Parcela lui Petru se învecina cu posesiunea unui alt iobag, Ioan, fiul lui Nicolae, fiul lui Farcaş şi cu Nicolae, fiul lui Toma. Precizările cu privire la amplasarea locurilor donate şi originea proprietăţilor dezvăluie şi alte detalii semnificative ale situaţiei posesiunilor din oraş. A doua jumătate a curţii aparţinuse unui iobag pe nume Mihail, fiul lui Petru zis Fyche, care fiind vinovat de comiterea unor furturi și de alte fapte rele a fost deposedat. După confiscare, locul fusese dat magistrului Ştefan, fiul lui Ioan, fost castelan al cetăţii Piatra Sfântului Mihail (cetatea de la Tăuţi). Ulterior episcopul a răscumpărat de la castelan acel teren, cu care decisese să-l răsplătească pe croitorul său, Martin. În anul 1363, episcopul confirma donaţia celor două jumătăţi către văduva croitorului, care se recăsătorise cu un anume oaspete (hospes de civitate Albensi), Toma cel Roşu.

Tot în 1363, un orăşean (civis Albensis), pe nume Petru zis Chankar, lăsa prin testament o jumătate de curte în oraş şi şase iugăre de vie Mănăstirii Sfintei Fecioare din Alba Iulia. La rândul său, priorul mănăstirii le-a cedat episcopului, pe care îl considera stăpânul îndreptăţit al acelor bunuri, fapt ce atestă controlul atent exercitat de prelat asupra posesiunilor imobiliare din oraş.

Patru decenii mai târziu, aflăm despre un incident care a opus câţiva oaspeţi ai oraşului și un cleric al catedralei. Oaspeții au demolat o moară cu două roţi, amplasată pe râul Ampoi, în partea de răsărit a oraşului, moară ce aparţinea altarului Sfântului Apostol Andrei, din catedrala episcopală. În 31 mai 1400, înaintea capitlului din Alba Iulia, se încheia o înţelegere pentru stingerea disputei dintre părţile implicate. Laicii care au fost protagoniştii acestui episod erau judele Grigore, Anton Porkolab, George Aurifaber şi Thoma zis Zoldus, reprezentându-i pe alţi oaspeţi, anume pe Anton zis Zewres, Toma Zykes, Matia, fiul lui Hermann şi Toma, fiul lui Martin, fiul lui Briccius. Cei de pe urmă fuseseră responsabili de distrugerea morii reclamate, de modificarea cursului Ampoiului şi de o înţelegere cu privire la Lunca lui Turul (Turulberek). Unele dintre numele oaspeţilor formate din porecle ne ajută să recunoaştem anumite categorii profesionale. Aurifaber era un aurar, meşteşugar specializat în prelucrarea aurului. Toma zis Zoldus era un soldat plătit care putea foarte bine să fi activat în garda oraşului sau a episcopului. Toma zis Zewres, purta un supranume ce indica meseria de blănar.

Din aceste frânturi de istorie, putem reconstitui aspecte din viaţa locuitorilor laici ai oraşului, meseriile şi ocupaţiile lor, proprietăţile, denumirile uliţelor oraşului medieval, relaţiile dintre orăşeni, oaspeţi și iobagi pe de-o parte şi episcopul, clericii şi monahii din Alba Iulia, de cealaltă parte (C. P.-G.).