deschide meniu

Galerie imagini (click pentru a mări)

Sarea Transilvaniei şi Alba Iulia

Sarea a fost unul dintre cele mai importante minerale din istorie. Necesară omului, dar şi animalelor sale, a format obiectul unor schimburi dinamice, pe distanţe lungi chiar, dar şi pretextul unor conflicte armate. Un bun exemplu este cel al Transilvaniei, râvnită şi pentru sarea sa. În această poveste un loc central l-a avut Alba Iulia, ca depozit şi port pentru transportul sării pe râul Mureş înspre centrul Europei, cel puţin în Evul Mediu şi epoca modernă.

Sarea a însoţit omul şi animalele sale de la începutul civilizaţiei, creând o dependenţă care a condus, adeseori, la numeroase conflicte militare pentru controlul exploatărilor şi a comerţului cu „aurul alb”. De la ofrandă adusă zeilor, la conservarea cu sare a alimentelor ori a sării destinate hranei omului, avem numeroase valenţe ale aceluiaşi valoros produs.

Încă din neolitic există suficiente dovezi ale extragerii sării, prin fierberea şi evaporarea apelor sărate, în urma căreia rezulta o sare fină. Transilvania, prin bogatele zăcăminte de sare, are o istorie care se împleteşte într-un mod aparte cu povestea sării. Începând cu epoca bronzului avem şi în aceste teritorii dovezi ale exploatării industriale a sării brute, prin tăierea în masivul de sare cu ajutorul unor instalaţii, aşa cum le cunoaştem la Figa sau Beclean, în zona Bistriţei. În jurul anului 1000 a. Chr. în spaţiul intracarpatic activa un înfloritor comerţ bazat pe schimburi de metal şi sare. Nu întâmplător, lângă slatini şi ocne de sare s-a concentrat o mare cantitate de metal, acumulat în aşa-numitele „depozite” de cupru şi bronz, precum cel de la Uioara de Sus (Ocna Mureş), al doilea ca mărime din Europa. Încă din preistorie putem deja să vorbim de existenţa unor drumuri ale sării, artere comerciale bătătorite în sute şi mii de ani, care legau pe uscat salinele de căile fluviale navigabile. În epoca dacică este bănuit un comerţ al sării cu lumea greco-macedoneană, în schimbul argintului.

Odată cu intrarea Daciei romane în istorie, dovezile arheologice vor fi întregite de inscripţii care sugerează existenţa unei bune activităţi legate de administrarea, exploatarea, păstrarea şi distribuirea/vânzarea sării. Pe celebra hartă a lui Peutinger, între Apulum şi Potaissa (Turda), pe drumul imperial se găsea zona numită generic Salinis (Salinae), ce corespunde probabil exploatărilor romane din zona Ocna-Mureş. Se cunosc în Dacia patru conductores salinarum, care aveau în sarcină administrarea ocnelor de sare, toţi din epoca Severilor, când s-a impus o politică strictă a împăratului pentru produsele alimentare strategice destinate armatei dar şi imperiului. Din cariera funcţionarului imperial P. Aelius Strenuus, de pildă, se poate observa faptul că acestuia îi reveneau toate sarcinile, de la exploatare la comercializare. El a coordonat administrarea salinelor dintr-un birou aflat la Apulum, loc unde se bănuieşte, fără a exista şi dovezi certe, că se afla şi depozitul de sare (salarium) al provinciei. Existenţa unui colegiu al corăbierilor (collegium nautarum) la Apulum nu doar că atestă navigabilitatea Mureşului, dar şi sugerează o posibilă arteră fluvială în transportul sării. Denumirea de „salariu” de azi provine din epoca romană, salarium-ul (derivat din latinul salis) fiind atunci un supliment în sare la solda celor din armată.

Încă din epoca romană, dar mai cu seamă începând cu Evul Mediu, aşezarea de la Alba Iulia îşi poate revendica şi statutul de port fluvial la râul Mureş, ce se va regăsi în denumirea cartierului Partoş, care derivă din latinescul portus = „port”. Importanţa activităţile legate de depozitarea şi transportul sării i-au conferit chiar denumirea de Portul de Sare, Salz Porto ori Salis Porto.

Centrele de putere existente în Transilvania în epoca migraţiilor, atât cel germanic, dar mai cu seamă cel avar, se suprapun peste zona de exploatare sau control a sării. Bulgarii sunt cei care probabil în cursul secolelor IX-X s-au stabilit peste ruinele vechiului Apulum şi au numit aşezarea „Bălgrad”. Prezenţa lor aici, dar şi în vecinătate (Vinţu de Jos, Sebeş, Blandiana, Miceşti) este dictată de comerţul cu sare şi controlul pe care aceştia îl aveau la acea vreme asupra „vărsării” drumurilor sării în Mureş, la Alba Iulia şi în aval. Descoperirea „ţării de dincolo de păduri” de către maghiarii stabiliţi în Câmpia Panonică şi anihilarea Bălgradului a însemnat şi accesul la sarea intracarpatică şi începutul unui război continuu pentru cucerirea acestor bogate teritorii. În secolul al XI-lea, voievodul Ahtum vămuia deja plutele cu sare care coborau pe Mureş, până la Tisa. Ulterior, în secolele XII-XV, regii Ungariei vor emite constant documente privitoare la exploatarea şi la transportul pe râurile consacrate (Mureş şi Someş), dar şi la obligaţiile privitoare la darea sării, emiţând numeroase privilegii pe seama bisericii sau a unor ordine religioase, precum cel al cavalerilor teutoni. O serie de privilegii privesc în mod direct Alba Iulia, care primeşte venitul ocnelor de la Turda, fie o parte din veniturile vămii de la Vinţu de Jos.

Sarea extrasă din ocnele Transilvaniei era tăiată în blocuri şi îmbarcată pe plute şi corăbii (sarea de luntre) sau era încărcată sub formă de bolovani în căruţe. În cursul Evului Mediu, la Alba Iulia sunt cunoscute mai multe sărării, practic depozite de sare. Un depozit de sare important este şi cel de la Oarda, moşie pe atunci a Episcopiei Catolice Alba Iulia, amintită în documente încă de pe la 1300, cu vămile, navele şi porturile sale. Depozitul îl vom găsi aici până în secolul al XVI-lea, când se mută pe malul drept al Mureşului, în Maros-Portus (Partoş). Pe insula dispărută de la Limba se afla o staţie de oprire a transportului sării.

În perioada principatului, la Alba Iulia exista cel mai important depozit de sare al Transilvaniei, amenajat în aval de Partoş. Foarte multe familii de români deserveau atunci plutăritul atât în Alba Iulia, cât şi în satele limitrofe Mureşului. În timpul dominaţiei habsburgice, cartierul Partoş se transformă într-un veritabil şantier destinat navigaţiei pe Mureş, sarea ce pornea de la Alba Iulia trebuind să aprovizioneze Banatul, precum şi părţi din Ungaria, Croaţia şi Serbia. Pentru transportul sării din Alba Iulia, malul drept al Mureşului a fost amenajat în mod special. La mijlocul veacului al XVIII-lea, pe o lungime de 300 m (!) se desfăşurau doar depozitele de sare, cu nouă clădiri de mari dimensiuni, alături de corpurile destinate vămii. De pildă, în 1780, din Partoş plecau spre Seghedin 300 de plute, fiecare încărcate cu 600 de bolovani de sare, un drum dus-întors putând dura 6 săptămâni. Între anii 1772 şi 1780 numărul corăbiilor pe care Partoşul le avea era cuprins între 262 şi 300. În cartierul învecinat, Maieri, s-a format chiar un nucleu al acestor plutaşi, numit Hăiuş, o inscripţie păstrată până azi în biserica Maieri II pomenindu-l în anul 1726 pe magistratul corăbierilor din Partoş, Andrei David. Însă, apariţia „drumului de fier”, după anul 1868, a pus capăt unei îndeletniciri milenare, schimbând destinul multor „mureşeni”, prefigurând disputele care vor urma ulterior şi prin desfiinţarea cărăuşiei, odată cu extinderea reţelei de cale ferată.

Atât împăraţii Antichităţii romane cât şi regii, principii, apoi împăraţii Evului Mediu şi ai epocii moderne au obţinut venituri substanţiale din monopolul asupra sării din Transilvania, chiar mai mari, adeseori, decât cel al metalelor preţioase. Aşa cum bine sublinia Valeriu Cavruc, un specialist în cercetarea sării, „aidoma aurului din perioadele istorice, măsura valorii sării era dată nu numai şi nu atât de proprietăţile reale sau imaginare ale acestui mineral, cât de beneficiile şi bunurile care puteau fi obţinute în schimbul lui.” Astăzi omul nu mai apreciază la modul corect sarea, care în lumea contemporană a devenit o marfă ieftină, golită de fascinantele legende şi superstiţii ţesute în jurul ei. O marfă care, în mod paradoxal, astăzi un stat cu extrem de generoase resurse salinifere, precum România, a ajuns să o importe! (C.I.P.)