deschide meniu

Galerie imagini (click pentru a mări)

Între arhitectură, design şi mitologie: mozaicurile Apulumului

În arta romană mozaicul a jucat un rol dublu: practic şi estetic. Provincia Dacia a conservat puţine astfel de realizări artistice, cele mai numeroase fiind cunoscute de la Apulum. Începând cu secolul al XVIII-lea s-au descoperit şapte mozaicuri, de la modele simple, bicrome, la realizări policrome, complexe, cu numeroase elemente figurative, precum cel găsit în anul 1782 ori Mozaicul Vânturilor. Această artă ne ajută să înţelegem mai bine gustul pentru frumos al romanilor de la Apulum, talentul meşterilor dar şi posibilităţile comanditarilor.

Mozaicul - apărut iniţial ca o soluţie practică de înlăturare a umidităţii podelelor - ajunge în perioada de prosperitate a Imperiul Roman o artă extrem de apreciată, strâns legată de sculptură, arhitectură sau pictură. Cu mare migală, bucăţi mici de marmură, porfir şi alte roci, sau din ceramică, se fixau în pasta moale a pavimentului. Realizarea sa necesita un efort susţinut din partea unei echipe numeroase, celebru fiind cazul celor 42 de mozaicuri comandate de tiranul Siracuzei, Hieron II, la care au lucrat, se spune, 300 de oameni, timp de un an.

Pe teritoriul Daciei romane se cunosc puţine mozaicuri şi, mult mai puţine, au putut fi studiate ori salvate de-a lungul timpului. Cele mai multe dintre ele au fost descoperite la Apulum, însă cum majoritatea au fost găsite în secolele XVIII-XIX, nu beneficiem astăzi decât de unele desene ale acestora, adesea schematizate.

Cu puţine excepţii, marile şi frumoasele mozaicuri apulense se concentrează în perimetrul oraşului de pe malul Mureşului, în Partoş. Un astfel de mozaic, din care s-a conservat doar desenul unui taur şi un decor geometric, încadrat în mai multe pătrate, compus din mici piese albe şi negre, s-a descoperit în anul 1767 (fig. 2). Peste câţiva ani, în 1782, a fost dezvelit primul mozaic ilustrativ pentru arta romană din provincie, covor realizat din piatră albă, neagră şi roşie ce deservea o clădire de circa 8-10 m lungime, şi cam tot atâta în lăţime. Era format din chenare decorative, incluzând mici embleme, decoruri vegetale şi geometrice, reprezentarea unui taur, dar şi chipul unei femei ori imaginea unui călăreţ şi, probabil, decora interiorul unei case particulare (fig. 1). Unii localizează descoperirea „între Alba Iulia şi Partoş”, dar într-un document păstrat în Biblioteca Vaticana, trimis de episcopul Ignaţiu Batthyany cardinalului Ştefan Borgia, se precizează că mozaicul s-ar fi descoperit cu prilejul lucrărilor de restaurare a Palatului Episcopal, deci în interiorul castrului roman. Batthyany bănuia şi o tematică târzie, creştină, a pavimentului.

Peste aproape un secol, în 1863, Adalbert Cserni, cu mult înainte de a se dedica arheologiei, a desenat un mozaic compus din mici cuburi de marmură albastră-negricioasă, gălbuie şi albă apărut în apropierea drumului de ţară ce ducea la Partoş. O altă descoperire importantă vine în anul următor, când în vecinătatea căii ferate, recent construite, s-a descoperit o clădire cu mai multe camere, pavate cu mozaicuri policrome, însumând circa 10 m2, ce trebuie să fi aparţinut şi ea unui proprietar înstărit al Apulumului. Desenul din încăperea cea mai mare este unul geometric, compus din octogoane, hexagoane, dreptunghiuri, pătrate şi împletituri, având în zona centrală un trifoi cu patru foi, puse în operă din tessere de culoare albă, roşie şi albastră. Într-o încăpere învecinată se păstrau resturile unui mozaic ce ilustra un vas din cuburi de culoare roşie, un „trapezoid”, dar şi mici rozete. Căutătorii de comori au distrus însă ce s-a mai păstrat din descoperire, inclusiv alte mozaicuri şi resturi de tencuială frumos pictate cu figuri ori motive vegetale (fig. 3).

Palatul Guvernatorului provinciei de la Apulum beneficia şi el de unele mozaicuri în încăperile sale, deşi acestea se pare că erau mult mai austere decât cele private din Colonia Aurelia Apulensis (Partoşul de azi). Acelaşi Cserni aminteşte mai multe astfel de mozaicuri şi chiar a conservat pentru publicul vizitator un mozaic simplu, format din plăci octogonale şi pătrate, de culoare roşie şi neagră (fig. 4). Alte fragmente dintr-un mozaic, cu un chenar în „tablă de şah” alb-negru formează resturile recuperate, recent, din acelaşi mare ansamblu arhitectonic al Apulumului (fig. 6).

Tot în cartierul Partoş, în sala unei clădiri romane, a fost dezvelit în anul 1950, graţie neobositului arheolog Ion Berciu, cel mai bine conservat mozaic de la Apulum. Acesta avea o formă aproape pătrată, cu laturile de 4,40 x 4,20 m, deteriorat în parte, compus din piese de marmură şi ceramică de culoare verde, roşie, albastră şi albă. Desenul beneficiază de un chenar geometric şi floral ce încadrează marea emblemă, formată din mai multe medalioane cu aceeaşi tematică, în rândul cărora se remarcă cele patru vânturi din mitologia antică, întruchipate prin patru chipuri umane, dintre care doar două s-au păstrat (Zéphyr şi Euros) (fig. 5).

Alături de capitala Daciei, aglomerarea urbană a Apulumului se detaşează prin numărul mai mare de mozaicuri policrome. Tematica este diversă în funcţie de gustul comanditarilor, priceperea meşterilor şi destinaţia clădirilor ce le adăposteau. Dacă la Ulpia întâlnim frumoase transpuneri ale miturilor homerice, la Apulum acestea sunt înlocuite de alte teme mitologice şi adesea de simple decoruri geometrice şi vegetale. Ele datează din veacurile II-III, nedepăşind perioada de existenţă a provinciei, cu toate că unii au avansat, pentru mozaicul găsit în anul 1782, o semnificaţie creştină timpurie (sec. V). Comparativ cu arta mozaicului din Imperiu, cea din Dacia este modestă; unul dintre cele mai valoroase din regiunile dunărene s-a pus în operă pe malul Mării Negre, la Tomis (Constanţa de azi), în Moesia de atunci.

În prezent, distrugerea este laitmotivul care însoţeşte şi umbreşte această artă de la Apulum. Fără un mozaic conservat corespunzător în cei 250 de ani de consemnări repetate ale unor descoperiri fortuite şi fără speranţa ca celebrul mozaic al vânturilor din Partoş să mai fie recuperat vreodată, atât specialistul, cât şi simplul iubitor de frumos vor trebui să se resemneze că le vor admira doar din desenele celor care au ştiut să le aprecieze la vremea respectivă. Ar fi prea trist să credem că urbanizarea furibundă a Alba Iuliei din ultimele decenii a condus la gesturi precum cel din anul 1773, când, după distrugerea unui mozaic dezvelit la Ulpia Traiana Sarmizegetusa, împăratului Iosif al II-lea i-a fost dăruită o frumoasă placă drept suvenir …(C.I.P.)