deschide meniu

Galerie imagini (click pentru a mări)

Încoronarea de la Alba Iulia

Declanșarea Primului Război Mondial a adus în actualitate posibilitatea unirii Transilvaniei cu România. Dar la începutul conflagrației, mentalul național al grupurilor unioniste era diferit de cel de la sfârșitul acesteia. Cercurile opiniei publice din capitală, ardelenii stabiliți în București, până și guvernamentalii, aveau în vedere următorul scenariu: România va intra în alianță cu Franța, Anglia și în mod fatal cu Rusia. Această coaliție, Antanta, va ieși învingătoare în confruntarea militară cu Puterile Centrale, iar România, în schimbul contribuției la victorie, va obține Transilvania și Bucovina. Actul de unire urma să fie finalizat la nivel oficial, dar și festiv, prin încoronarea regelui Ferdinand la Alba Iulia.

Primul Război Mondial a adus, cum se spune adesea, „intrarea maselor în istorie”. Dinspre Transilvania, unirea cu România a fost proclamată prin rezoluția Marii Adunări Naționale de la Alba Iulia, for reprezentativ al națiunii române din această provincie. Cercurile de putere de la București au apreciat importanța adunării de la 1 decembrie 1918. Au luat însă în considerare cealaltă direcție, conform căreia noul cadru statal n-ar fi putut deveni o stare de drept internațional fără beligeranța României și fără recunoașterea alipirii noilor teritorii prin tratatele parafate în cadrul Conferinței de Pace de la Paris. În această logică, evenimentul gândit la începutul războiului, încoronarea, își păstra actualitatea.

Marile monarhii europene aveau o tradiție a încoronării care cobora în timp până la începuturile Evului Mediu. S-au încoronat regii Franței, ai Marii Britanii, ai Spaniei și țarii Rusiei.

În istoria României, stat care nu poate fi inclus în categoria „marilor monarhii”, încoronările n-au fost prilejuite de instalarea suveranilor, ci de evenimente însemnate din viața națiunii. Carol I s-a încoronat la 10 mai 1881, la patru ani după proclamarea independenței de stat. Ferdinand I s-a încoronat la doi ani după semnarea Tratatului de la Trianon, prin care se recunoștea unirea Transilvaniei cu România.

Alba Iulia era deja legată de numele simbolic al lui Mihai Viteazul și își consolidase, la 1 decembrie 1918, prestigiul de oraș al Unirii. Toate acestea susțineau opinia din 1915, că doar aici putea fi oficiată încoronarea.

În perioada 1920-1922 au apărut modificări în agenda inițială a ceremoniei. Organizatorii au fost puși în situația de a adapta programul în funcție de amploarea publicului invitat și de diversitatea ce caracteriza reprezentarea ecleziastică la cel mai înalt nivel. La Alba Iulia a fost construită biserica încoronării, numită ulterior Catedrala Încoronării. Cu toate acestea, actul ca atare nu s-a desfășurat în biserică, ci în fața clopotniței acesteia. Faptul are două explicații mai importante. Inițial, fiecărui membru al Casei Regale, fiecărui demnitar al statului, al Bisericii sau al armatei din lista invitaților i s-a stabilit locul în biserică. Era un mod de a gândi care ar fi dus la un eveniment exclusivist, desfășurat într-un spațiu închis. Aceasta în condițiile în care prin încoronare se încerca transmiterea unui mesaj pentru națiune. Poporul venit la Alba Iulia din întreaga Transilvanie a fost estimat la 30 000 de persoane, adăugându-se 15 000 de militari, foști combatanți în Primul Război Mondial. În altă perspectivă, episcopii romano-catolici și greco-catolici invitați s-au conformat unei atenționări din partea papei Pius al XI-lea în privința canonului care îi oprea să participe la serviciul religios ortodox, lăsându-i disponibili doar pentru partea civilă a încoronării.

În cele din urmă, în biserică, patru mitropoliți din toate provinciile noii Românii au oficiat, în prezența familiei regale și a numeroși oficiali, Doxologia încoronării, apoi sfințirea coroanelor și a celorlalte însemne regale.

Actul public s-a caracterizat prin fast și încărcătură simbolică. Toate accesoriile evenimentului trebuiau să exprime autohtonizarea dinastiei, integrarea ei în istoria țării. Suveranul purta uniforma de general al Regimentului 1 Vânători. Unul dintre însemnele puterii monarhice, buzduganul de aur de tradiție voievodală, era ornat cu reprezentări alegorice ale provinciilor României Mari. Coroana regelui era aceea cu care se încoronase Carol I în 1881, făurită din oțelul unui tun turcesc capturat în 1877 de români, la Plevna. Coroana reginei, de aur, se asemăna cu cele ale împărăteselor bizantine. În aceeași tradiție se încadrau hlamidele purtate de suverani, din brocart, cu revere de hermină, ornate cu paftale și lanțuri de aur. Toate însemnele regale erau daruri de la națiune, ilustrându-se astfel principiul constituțional al puterilor națiunii exercitate de monarh prin „delegațiune”.

Pe o estradă situată în fața clopotniței, sub un baldachin somptuos, a avut loc la 15 octombrie 1922 încoronarea regelui Ferdinand și a reginei Maria. Săvârșind gestul lui Napoleon, repetat în România de Carol I, Ferdinand s-a încoronat el însuși. A luat apoi coroana de aur și a așezat-o pe creștetul reginei, care îngenunchiase.

Evenimentul a impresionat prin nivelul înalt al mandatării interne și externe, care reflecta prestigiul României la acea dată. Din Casa Regală a României mai venise principele moștenitor Carol, însoțit de soția sa, Elena, principesă a Greciei. Principesa română Maria devenise de curând regină a sârbilor, croaților și slovenilor, iar principesa Elisabeta, regină a Greciei. Mai erau reprezentate casele regale ale Marii Britanii, Spaniei și Italiei. Olanda, Cehoslovacia, Franța și Belgia au desemnat misiuni speciale. Alte 13 țări, între care Statele Unite ale Americii și Japonia, i-au delegat pe miniștrii lor plenipotențiari, iar Vaticanul, pe nunțiul apostolic la București, cardinalul Francesco Marmaggi.

Dintre demnitarii interni erau prezenți Ion I. C. Brătianu, președintele Consiliului de Miniștri, membri ai guvernului, președinții Camerelor și parlamentari, Nicolae Iorga, Alexandru Averescu, membrii Sfântului Sinod al Bisericii Ortodoxe Române, conducerea Academiei Române, rectorii universităților și 33 de generali.

Cu strălucirea și cu importanța sa în viața statului, încoronarea de la Alba Iulia a reflectat starea fastă a prezentului, toate speranțele și, prin contrast, toate amenințările viitorului. (V.M.)