deschide meniu

Galerie imagini (click pentru a mări)

Castrul roman legionar de la Apulum

În antica aşezare romană Apulum se afla cantonată cea mai importantă legiune a provinciei Dacia, Legiunea XIII Gemina. Castrul acesteia s-a ridicat în timpul împăratului Traian, dar abia sub Hadrian a fost construit din piatră. El a servit ca principală fortificaţie a Daciei romane, dăinuind în timp până astăzi. În Evul Mediu zidurile sale au fost suprapuse de cele ale cetăţilor care s-au succedat în timp. Porţiuni din castru, împreună cu una dintre porţile sale şi Principia au fost conservate şi pot fi vizitate de turişti.

Pe locul actualei cetăţi s-au succedat în ultimele două milenii mai multe fortificaţii puternice, de la castrul antic la cetatea modernă de tip Vauban. Cea mai veche dintre ele, realizată de romani, a şi dăinuit cel mai mult în timp, vreme de peste un mileniu, fiindu-i reîntărite zidurile.

Începuturile primei fortificaţii se leagă de deznodământul celor două conflicte majore daco-romane (101-102, 105-106), soldate cu înfrângerea lui Decebal şi cucerirea regatului său de către împăratul roman Traian. Fortificaţia legionară a fost construită în două etape, între anii 106 și 132. Iniţial, aceasta era doar din pământ şi lemn, cuprinzând în interiorul său amenajări simple. Zidurile puternice din piatră au fost înălţate după moartea împăratului cuceritor, în timpul lui Hadrian. Cu o fundaţie din piatră, zidurile castrului, cu grosimi de până la 3 m, au fost construite din blocuri masive de calcar, tăiate din cariere aflate în apropiere şi clădite în binecunoscuta tehnică opus quadratum. Forma castrului era aproximativ pătrată, cu laturile estimate la circa 440 x 400 m, beneficiind de patru porţi de acces.

De numele lui Adalbert Cserni se leagă demararea primelor săpături arheologice în interiorul castrului roman din Apulum, desfăşurate cu anumite întreruperi între anii 1888 şi 1916. Principalele sale rezultate constau în descoperirea fundaţiilor unor barăci (locuinţe ale soldaţilor), dar şi a urmelor unor ziduri romane pe laturile de sud şi sud-vest ale castrului şi a unui valoros material epigrafic şi arheologic.

A trebuit să treacă mai bine de jumătate de veac până când s-a avansat ipoteza originii romane a planului şi zidurilor cetăţii medievale, pornind de la studierea unor hărţi din anii 1687 (Pianta d’Alba Iulia) şi 1711 (Giovanni Morando Visconti), ambele anterioare ridicării cetăţii bastionare de tip Vauban. Astfel, se deschidea o nouă perspectivă, nesperată, de recuperare a unei istorii considerată pierdută.

Principalele cercetări arheologice la castrul roman, demarate imediat după apariţia acestor ipoteze, au confirmat presupunerile specialiştilor. Acestea au vizat elementele defensive ale castrului, şi mai cu seamă, latura sudică, cu poarta de acces (porta principalis dextra), prevăzută cu pilon central şi turnuri de flancare de formă rectangulară. Intrarea dublă a fost conservată in situ, în prezent fiind introdusă în circuitul turistic. Pe latura sudică, zidul roman s-a păstrat în stare bună pe o lungime de circa 150 m şi o înălţime apreciabilă, ajungând până la 5 metri, la care se alătură segmente importante încorporate în clădirile medievale, cum ar fi, de pildă, Palatul Principilor Transilvaniei.

Despre celelalte laturi şi porţi ale castrului se ştiu prea puţine. Demn însă de reţinut este faptul că medievalii au păstrat doar două dintre căile de acces antice: poarta vestică, numită „Sf. Mihail” şi poarta estică, „Sf. Gheorghe”, aflate în uz până în momentul înlocuirii vechii cetăţi cu cea de tip Vauban. Originea romană a turnurilor porţilor medievale pare bine susţinută şi de relatările călătorilor din veacul al XVII-lea, care amintesc prezenţa unui mare relief pe care era figurată lupoaica alăptând pe Romulus şi Remus, aplicat pe faţada unuia dintre turnurile porţii răsăritene („Sf. Gheorghe”).

Recentele lucrări edilitare de reabilitare a cetăţii au permis excavarea unei suprafeţe considerabile din interiorul castrului roman. Au fost săpate zone virgine, care au oferit numeroase date privitoare la evoluţia şi dinamica activităţilor militare din interiorul fortificaţiei. Aşa cum era firesc, au fost descoperite numeroase resturi ale unor clădiri aflate în zestrea şi folosinţa legionarilor: clădiri administrative, barăci ale soldaţilor, precum şi fragmente din trama stradală. Principia castrului a beneficiat de o atenţie sporită şi este conservată în cadrul unui muzeu acoperit (Muzeul Principia), special amenajat peste ruinele romane.

Chiar dacă nu este cel mai mare castru al Daciei, prin importanţa sa strategică deosebită şi rolul jucat de unitatea militară cantonată aici – Legiunea XIII Gemina – a fost singura fortificaţie de acest gen utilizată pe întreaga perioadă de existenţă a provinciei. Destinul său se leagă într-un mod intim de cel al Daciei. Pierderea şi apoi părăsirea provinciei de către romani nu înseamnă şi pieirea acestui impozant monument de arhitectură militară. Dimpotrivă. Oamenii medievali îi redescoperă puternicele ziduri albe de calcar, numind locul iniţial Bălgrad (Cetatea Albă), iar apoi Fehérvár sau Weissburg. De ruina castrului roman, adaptată la nevoile epocii au beneficiat atât populaţiile aflate la cumpăna mileniilor I şi II, cât şi episcopii şi principii Transilvaniei, iar astăzi, tot mai mult, miile de turişti care vizitează situl antic Apulum. (C.I.P.)