deschide meniu

Galerie imagini (click pentru a mări)

Oamenii orașului

Amintirile rămase după vizitarea unui oraş constau, cel mai adesea, în imaginile monumentelor, ale unor clădiri, pieţe, parcuri, eventual muzee. Dar adevărata viaţă citadină pulsează în fiinţele care îşi asumă identitatea de locuitori ai respectivei urbe. Ei pot fi percepuţi ca o populaţie şi atunci nu pot fi definiţi decât cu instrumentele aride ale statisticii. Dar o adevărată apropiere de oamenii unui oraş, în cazul nostru ai Alba Iuliei, îi scoate pe aceştia din sumbra mulţime de capete fără fizionomie şi îi transformă în persoane cu nume, naţionalitate, expresie, vârstă, veşminte şi ocupaţie. De fapt, ei sunt oraşul.

Şi statistica îşi are propria poveste, deoarece recensământul este prin definiţie un act politic şi autoritatea care îl organizează caută să obţină rezultate favorabile ei. Recensământul din 1850, din Ungaria, a fost ultimul în care criteriile fundamentale au fost religia şi naţionalitatea. Rezultatele lui finale ne indică pentru Alba Iulia o populaţie totală de 5408 persoane, dintre care 2530 de români, 1009 maghiari, 748 germani, 735 evrei, 269 ţigani, 36 armeni, în rest, grupuri etnice minuscule, fiecare cu o pondere nesemnificativă.

La recensămintele din 1900 şi 1910, criteriile de bază au constat în limba maternă şi în religia subiecţilor, fapt care a creat o confuzie favorabilă puterii instituite. În 1910, de exemplu, dintr-un total de 11616 persoane, deţineau majoritatea cele cu limba maternă maghiară, 5226, urmate de vorbitorii de limbă română, 5170. Numeroşii evrei au dispărut ca şi comunitate etnică, regăsindu-se doar printre credincioşi izraeliţi, 1586. În plan lingvistic, ei au asigurat dominaţia vorbitorilor de limbă maghiară, ca şi puţinii armeni, care nu s-au mai regăsit nicăieri. Dispariţia totală a ţiganilor se explică într-o oarecare măsură prin faptul că ortodocşii însumaţi cu greco-catolicii dădeau un număr mai mare decât cel al vorbitorilor limbii române. Primul recensământ organizat în cadrul statului român, cel din 1930, a introdus criteriul de „neam”. A rezultat un număr de 12282 locuitori, dintre care 7862 români și 2034 maghiari. Au reapărut evreii, 1480, dar numărul neverosimil de mic al ţiganilor, 35, explică poate sporul cu o treime al celor care s-au declarat de neam românesc. Aceste şarade etno-lingvistice aveau însă în timp de pace un impact neglijabil asupra vieţii de zi cu zi a cetăţenilor. Cert este faptul că Alba Iulia, făcând parte până după 1970 din categoria oraşelor mici, a avut întotdeauna un grup etnic românesc majoritar, urmat de maghiari, evrei (până la emigrarea lor masivă) şi de puţinii germani.

Trecând de la date statistice la persoane, consemnăm faptul că în privinţa publicului străzilor nu era, pe la 1900, o diferenţă prea mare între Cetate şi oraşul de jos. Ar fi fost de aşteptat ca sus, pe străzile, în pieţele şi în parcurile dintre zidurile fortificaţiei să fie mai vizibil negrul ţinutei preoţeşti catolice şi albastrul tunicii militare. Viaţa clerului se desfăşura însă cu stricteţe în spaţiile închise ale Episcopiei Romano-Catolice şi ale Institutului Teologic. În realitate sau în preferinţele fotografului, militarii erau mai vizibili, dar numai în cadrul programului cazon. Situaţiile din această categorie puteau avea o ritmicitate zilnică, precum schimbarea gărzii de la pavilionul ofiţerilor. Ele deveneau uneori evenimente solemne, ca cel al prezenței corpului ofiţeresc al Batalionului 1 de Infanterie von Taxis, probabil în 1906, cu prilejul inaugurării monumentului Custozza.

În traiul tihnit al primilor ani de după 1900, când viitorul părea previzibil și binevoitor, o bună parte din existenta familiilor din clasa de mijloc a orașelor mici de provincie se desfășura în curțile locuințelor. Arborii umbroși ai acestor spații îi protejau pe oameni de arșița verii, iar mobilierul adecvat, de grădină, le asigura confortul. Este vorba de perioada modei portretelor fotografice și a pozelor de grup realizate cu aparatele arhaice, cutii de lemn înzestrate cu obiectiv, plăci fotografice de sticlă și trepied, de asemenea din lemn.

Fotografiile ne ajută să aruncăm o privire în viața oamenilor, să le cunoaștem, chiar dacă numai la suprafață, înclinațiile, vestimentația și mentalitățile.

Desigur, Alba Iulia nu putea fi arbitrul modei acelei durate de la schimbarea veacurilor. Dar locuitorii săi cu dare de mână încercau cel puțin să se țină aproape de evoluția vestimentației în vogă din marile orașe. Tinerele doamne se străduiau cu ajutorul corsetelor să-și modeleze o siluetă de clepsidră, care să le scoată în evidență subțirimea taliei, dar și volumul generos al bustului și al formelor ascunse de fustele în culori pastelate, lungi până în pământ și ornate cu dantele. Nu lipseau accesoriile modei: poșetele, umbrelele și evantaiele. Matroanele cărora vârsta le atribuise deja statutul de stăpâne ale caselor, își compensau silueta de altădată cu monumentalitatea staturii, reflectată și în forma și culorile vestimentației. Ele nu renunțau totuși la atributele cochetăriei: dantele, pălării, evantaie. Arheologul și pasionatul fotograf Adalbert Cserni a ilustrat aspectele descrise aici cu imaginile doamnelor și domnișoarelor din propria familie.

Mult mai simplă, moda masculină oferea culori sobre, negrul sau nuanțele de gri. Și atunci era universal costumul cu vestă, iar în împrejurări mai speciale, redingota. Mustața sau barba, pălăria obișnuită, melonul sau jobenul erau atribute nelipsite ale masculinității.

În Alba Iulia, ca și în alte orașe și în alte timpuri, străzile și piețele ofereau un peisaj vestimentar mai divers. Eleganța nu lipsea, dar era mai rară decât în mediile private. Memoria fotografică, tributară realităților sociale, ne prezintă mai multe costume uzate, ținute hibride compuse din piese cu specific urban și din cele caracteristic rurale, sau costume populare românești pur și simplu. O fotografie de grup, tot de pe la 1900, ni-i înfățișează pe curatorii bisericii ortodoxe din cartierul Lipoveni. În centrul imaginii se află Nicolae Ivan, aflat în vizită în Alba Iulia unde fusese câțiva ani protopop. Avea să devină în 1921 primul episcop ortodox al Clujului. Țăranii din imagine aveau pe chip demnitatea pe care le-o conferea averea. Și ei își subliniau condiția socială superioară printr-un costum hibrid alcătuit din cioareci albi și cizme, la care se adăuga, peste vestă, un surtuc de culoare închisă, îmbinând elemente de croi țărănesc și citadin. A locui atunci în Alba Iulia sau într-un oraș ardelean de aceeași talie nu însemna neapărat să fii orășean.

Exista totuși în epocă o tendință relativ lentă dar persistentă de consolidare a prezenței românilor în mediile economice și intelectuale tipic urbane. În 1901 erau suficienți meseriași români în Alba Iulia pentru a fi fondată aici o Reuniune de cetire și cântări a economilor și meseriașilor.

La un nivel social mai ridicat se situau cei în jur de zece avocați români, toți cu locuințe spațioase în centru. Ne oprim deocamdată asupra lui Ioan Pop și a lui Camil Velican în legătură cu care dispunem de o documentație fotografică. Și despre Ioan Pop s-ar putea afirma același lucru. Dar ținuta vestimentară a lui Camil Velican și a soției sale, Georgeta, calitatea mobilierului care apare în imagini ni-l prezintă ca pe un membru al înaltei societăți din Alba Iulia.

Unirea Transilvaniei cu România a produs o schimbare vizibilă în privința prezențelor publice din orașele provinciei. Era de așteptat ca statalitatea românească să-i facă mai vizibili pe politicienii și pe demnitarii români. O fotografie din decembrie 1918 ni-i arată, printre alții, pe avocatul Camil Velican, pe cei doi protopopi, ortodoxul Ioan Teculescu și greco-catolicul Vasile Urzică, întâmpinând în fața porții a III-a a Cetății avangarda armatei române sosite în Alba Iulia.

Altă serie de fotografii ne prezintă un grup de localnici, în mare în aceeași compoziție, completat însă cu ofițerii români din garnizoana Alba Iulia, primindu-l în 1922 pe ministrul liberal al Agriculturii și Domeniilor, Alexandru Constantinescu.

Între timp, avocatul Ioan Pop devenise președinte al organizației Alba a Partidului Național Român, ulterior a Partidului Național Țărănesc. Camil Velican, fostul său tovarăș de luptă în regimul anterior, era acum președinte al organizației județene a Partidului Național Liberal. Pentru prestigiul de care se bucura Velican în comunitatea locală, nu este lipsit de importanţă faptul că el a fost, din 5 decembrie 1918, primul primar român al oraşului Alba Iulia. (V.M.)