deschide meniu

Galerie imagini (click pentru a mări)

Parfumul unor străzi defuncte

Mă încearcă tentaţia de a începe această nouă poveste printr-un exerciţiu de imaginaţie. Mă aflu în anul 2015 pe Strada Fără Nume dintre Muzeul Naţional al Unirii şi Catedrala Încoronării, adică în inima unui cvartal marcat de Piaţa Cetăţii, Piaţa Tricolorului, Strada Unirii şi Strada Mihai Viteazul. Zelul dovedit de ingeniosul arheolog şi fotograf Adalbert Cserni, moştenirea de imagini pe care ne-a lăsat-o, mă ajută să redeschid ochii într-un peisaj urban de la 1900, aflându-mă acum pe Pavillon utcza (Strada Pavilionului), în inima unui cvartal marcat de József főherczeg utcza (Strada Arhiducele Joseph), fatalitate, la vest o altă stradă fără nume, 1943 utcza (strada 1943), Erzsébet utcza (Strada Elisabeta) şi Ferencz József utcza (Strada Franz Joseph).

Căile sunt în general de pământ, doar pe alocuri, precum în Károly Tér (Piaţa Carol) poţi vedea vreun caldarâm din piatră de râu, sau, mai adesea, rigole şi trotuare din acelaşi material. Pe la 1900 în Cetatea Alba Iulia nu apăruseră încă pavajele sistematice din piatră cubică.

Străzile se deschideau adesea în spaţii libere numite cu afectare „pieţe”, sau „parcuri”, deşi imaginile lor fotografice nu probează că edilii s-ar fi preocupat prea mult de îngrijirea lor.

Chiar dacă uniformele militare şi costumele preoţeşti se amestecă în peisaj cu toaletele elegante, cu hainele ponosite şi cu straiele ţărăneşti, oraşul părea că trăieşte tihna unei păci veşnice, iluzie pe care la Belle Époque a semănat-o în întreaga Europă. Tot într-o vară, bubuitul tunurilor Primului Război Mondial a smuls brutal Cetatea şi întreaga lume dintr-o acalmie ce părea fără sfârşit. Fiind un cataclism de o amploare fără precedent, conflagraţia a adus răsturnări de situaţie considerate utopice cu un deceniu în urmă. La 1 decembrie 1918, în fostul tiszti casino (cazinoul ofiţerilor) s-au desfăşurat lucrările Marii Adunări Naţionale de la Alba Iulia, în cadrul cărora a fost adoptată rezoluţia privind unirea Transilvaniei cu România. Patru ani mai târziu, la 15 octombrie 1922, a avut loc la Alba Iulia încoronarea lui Ferdinand I, regele României Mari, act fundamental atât pentru politica internă, cât şi pentru relaţiile internaţionale ale unui stat cu un regim monarhic constituţional. Toate aspectele şi etapele evenimentului au fost încărcate cu intense semnificaţii simbolice. Trebuia construită la Alba Iulia o biserică de încoronare, lucrarea imaginând reconstruirea ctitoriei ecleziale a lui Mihai Viteazul de la sfârşitul secolului al XVI-lea.

Dacă sensul şi oportunitatea încoronării erau dincolo de orice obiecţie, nu acelaşi lucru se poate spune despre unele dintre aspectele particulare ale pregătirii şi desfăşurării evenimentului. Şi problema amplasamentului noului edificiu era una politică şi simbolică în acelaşi timp. Din Comisia pentru organizarea încoronării făceau parte, între alţii, doi istorici importanţi. Unul dintre ei, Alexandru Lapedatu, originar din Transilvania, a avut, în problema enunţată, o atitudine ponderată, căutând să evite instalarea unei relaţii de competiţie între Biserica Ortodoxă Română şi Biserica Romano-Catolică reprezentată prin Episcopia de la Alba Iulia. El a propus ca biserica încoronării să fie înălţată în zona sud-estică a Cetăţii, în spaţiul rămas liber după demolarea clădirilor fostei monetării. Astfel, pleda Alexandru Lapedatu, noul monument ar fi fost vizibil de la zeci de kilometri, de pe drumurile şi din satele româneşti de peste Mureş. Pe de altă parte, argumenta el, această soluţie ar fi scutit biserica încoronării de o concurenţă căreia cu greu i-ar fi făcut faţă, din partea catedralei catolice, edificiu masiv şi impozant, cu o istorie de şapte secole.

Celălalt istoric, nimeni altul decât Nicolae Iorga, a obţinut câştig de cauză susţinând tot ceea ce voia să evite Alexandru Lapedatu. Preţul soluţiei lui Iorga consta în demolarea clătirilor de pe o suprafaţă de circa un hectar şi în dinamitarea unei porţiuni importante din zidul vestic al Cetăţii. Prim-ministrul liberal Ion I. C. Brătianu şi regele Ferdinand au încuviinţat proiectul. Era poate prea devreme ca ei să vadă în Cetatea Alba Iulia un patrimoniu istoric moştenit şi nu un simbol al forţei militare a inamicului din războiul tocmai încheiat.

Cele mai interesante cazuri în acest context sunt cele reprezentate de strada Mikó şi de piaţa comandamentului Cetăţii.

Spre sud, strada Mikó era mărginită de un mic parc şi se deschidea în strada Franz Joseph, în dreptul pieţei Sfântul Mihail, din faţa catedralei romano-catolice. Spre nord, ea dădea în strada Elisabeta, în dreptul porţii spitalului militar.

Cel mai impresionant obiectiv de pe strada Mikó era un edificiu etajat de pe latura sa estică, cuprins în ansamblul comandamentului Cetăţii. Grosimea zidurilor, forma ferestrelor şi cei trei contraforţi indică o destinaţie militară din partea unei clădiri concepute să reziste şi la loviturile de tun. Unele surse ne-o prezintă drept Casa Mikó, legată de familia contelui Imre Mikó de Hidvég, om cu o intensă activitate politică şi culturală, guvernator al Transilvaniei în anii 1860-1861.

Pe latura vestică a străzii se aflau până în 1921 două clădiri. Aspectul reţinut de placa fotografică pentru una dintre ele este cel al unui spaţiu civil de locuit, cu un singur nivel. Arcele ferestrelor fiind o trimitere la secessionul vienez, ca stil arhitectonic, indică drept perioadă de construcţie sfârşitul secolului al XIX-lea sau începutul celui următor.

Oraşul de jos este o realitate urbanistică târzie. Cartierele au apărut abia în secolul al XVIII-lea, pentru veacul anterior neputându-se vorbi decât despre mici insule de locuire. Inexistenţa unui proiect iniţial global a imprimat procesului de extindere o anumită lipsă de ordine. Succesele parţiale ale municipalităţii în aplicarea unor planuri de sistematizare au apărut târziu, în a doua jumătate a secolului al XIX-lea. Ultima realizare de marcă a fost Palatul de Justiţie care, în 1908, la inaugurare, a devenit cea mai impozantă clădire din oraşul de jos. Dar, în planul arhitecturii urbane, o aşezare trebuie să trăiască cu ceea ce are şi să aprecieze elementele care o individualizează şi îi conferă legitimitate istorică. Raritatea sau lipsa unor monumente de patrimoniu pot fi compensate prin ansambluri de clădiri cu valoare ambientală, ilustrative pentru arhitectura şi viaţa urbană a unei epoci.

La periferii şi pe fosta zonă de protecţie a Cetăţii s-a desfăşurat o febrilă activitate de construcţie după 1921, odată cu împroprietăririle rezultate din aplicarea reformei agrare. Centrul vechi a cunoscut însă prea puţine modificări până la sfârşitul celui de-al Doilea Război Mondial. Desprinderea de trecut s-a produs într-un mod agresiv şi inadecvat, sub regimul comunist. Trecutul însuşi a început să fie perceput ca un mediu ostil de către ideologii noii puteri.

„Istoria începe cu noi”, s-a spus din anii 50; „istoria începe cu mine”, s-a spus din 1965, şi acest lucru trebuia să-l reflecte faţa capitalei şi a tuturor oraşelor ţării. Blocul a devenit prototipul edilitar al unui regim politic.

Pieţele şi străzile centrale ale Alba Iuliei, din oraşul de jos, au cunoscut în proporţii diferite această reformă arhitecturală. Până spre sfârşitul secolului trecut, pe frontul stradal de pe latura vestică a pieţei Mihai Viteazul, fostă Hunyadytér se succedau în mod fantezist spaţii comerciale, clădiri cu un nivel, expresii ale eclectismului, neoclasicismului sau ale stilului secession. Singura excepţie o oferea, în capătul sudic, hotelul Hungaria, devenit Dacia după 1918, clădire cu un etaj şi cu reale calităţi arhitectonice.

Frontului stradal de pe latura estică a pieţei i s-a acordat mai multă atenţie. El cuprindea patru clădiri etajate dintre care una, Casa Gisella, cu trei niveluri şi un turn decorativ. Şi destinaţiile edificiilor erau mai deosebite: localul Băncii Izvorul, după 1918, biserica şi mânăstirea surorilor din Ordinul Sfântul Vincenţiu, şcoala de fete cu internat pe care o îngrijeau acestea, clădiri pentru birouri.

Piaţa ca atare avea o viaţă foarte animată şi diversă. În zilele de târg era plină de căruţe cu mărfuri de la ţară. După amiaza, în scuarul pustiu rămâneau numai grămăjoarele de fân puse cu câteva ore în urmă la boturile cailor. Joia era ziua liberă a servitoarelor, care se strângeau în grupuri, la taifas, în piaţă. Duminica după-amiaza, cele două laturi ale pieţei cu trotuarele lor deveneau corso şi anticorso pentru tineretul oraşului ieşit la promenadă.

După colţ, spre est, se deschidea Novák Ferencz tér (piaţa Ferencz Novák), azi Piaţa Iuliu Maniu. Avea o viaţă asemănătoare cu Hunyadytér, doar că aici se desfăşurau „marile afaceri”, fireşte, la scara unui oraş cu 11500 de locuitori la 1900. Poate că din acest motiv purta şi numele de piaţa mare. Ca şi dincolo, clădirile cu etaj alternau cu cele cu un singur nivel, doar că de data aceasta erau mai numeroase. Casa Gisella îşi făcea prezenţa prin aripa sa estică. Vizavi se înălţa clădirea primăriei, de un eclectism dominat totuşi de stilul neoclasic. În rest, aceeaşi agitaţie de comerţ şi de promenadă, însă fără corso şi anticorso.

Până astăzi, din cele două pieţe au rămas în picioare trei clădiri. Este vorba de biserica surorilor catolice (strivită între două blocuri după demolarea mânăstirii şi a şcolii), Casa Gisella şi alături, imobilul în care îşi desfăşura activitatea comercială Nándor Fuchs, cunoscută sub numele de Roşu şi Negru, după culoarea zugrăvelii şi după numele cofetăriei care se afla până nu de mult acolo.

Cum pot fi numite „defuncte” nişte străzi care încă mai există? În locul expresiilor unor stiluri consacrate, blocurile au introdus urâtul în arhitectură. Clădiri care puteau evoca evenimente istorice sau episoade reprezentative din viaţa unor comunităţi au lăsat în locul lor doar nişte trasee care îşi schimbă numele cu o frecvenţă derutantă. (V.M.)